Continuare din partea a II-a

De câteva luni bune de zile am luat un interviu biografic mare, unui deținut politic – îl păstrăm în arhiva noastră – domnul Grigore Pepene. Are 97 de ani, locuiește în Cluj, e încă în putere și ne-a povestit foarte multe lucruri super, super interesante. A fost arestat. El era din Vrancea de loc. Făcea parte din grupul de rezistență Vlad Țepeș 2. Hoinăreau prin pădure, cu 2 arme fară gloanțe. Nu era o chetie de armată. Erau complet împotriva comuniștilor. Și el, cum era mai tânăr, mai cobora în sat după mâncare. Și a fost arestat, dus la Securitate la Suceava și de la Suceava s-a hotărât să fie locul de încarcerare Galați. A fost transferat la Galați. La Galați l-a cunoscut pe Iuliu Maniu, dar l-a cunoscut și pe Petrache Goiciu, despre care v-am povestit. O să vă spun și despre cei care au fost exponenții în sens negativ ai Gherlei, când ajungem la asta. Petrache Goiciu a fost transferat la Gherla, și domnul Pepene l-a cunoscut și la Gherla. De la Galați a ajuns la Gherla, de la Gherla fost transferat la Baia Sprie în mine, de la Baia Sprie iarăși la Gherla, și de la Gherla a fost transferat la Aiud. A fost suspectat ca fiind legionar, nu știu exact de ce. Și de la Aiud a ajuns iarăși la Gherla, Gherla fiind ca un fel de penitenciar de tranziție pentru el, nu știu exact, în orice caz a ajuns de 3 ori la Gherla. De la Gherla a fost transferat în ultima etapă la Balta Mare a Brăilei, la lagărul de muncă de acolo, de unde a fost eliberat. Tot periplul ăsta a fost în 10 ani de zile. A fost o chestie de pierdere a urmei. Familia lui, inițial a știut unde e încarcerat – la Galați dar după aceea nu a mai știut unde e, unde a ajuns. Era o chestie urmărită, urmărită anume ca să li se piardă urma. Și lucrul ăsta se poate vedea pe fișele matricole penale, în partea stângă, sunt locurile pe unde deținuții politici au trecut. Aici fișa lui Traian Popescu întocmită la Jilava, și apoi e trecut, prin Pitești, prin Gherla, prin Văcărești, Jilava, Aiud, Jilava, Aiud iarăși.

Pe partea din spate sunt trecute datele despre care ziceam că sunt relevante pentru expoziția în sine. Acum, la ce mă refer cu asta? Pe de o parte e labirintul acesta al încarcerărilor despre care v-am povestit. Pe de alte parte, îi faptul că sunt mulți, aproape obsesiv întâlnești – asta luând la mână fișele matricole – sunt foarte mulți care sunt încadrați în urma articolului 209 din Codul Penal – uneltire împotriva orânduirii sociale. Era un articol cu o vagă exprimare. Era exploatat de către comuniști. Practic, sub auspiciul articolului acestuia, dacă te gândești așa bine, intra orice. Și așa sunt foarte mulți, de la părintele Nicolae Steinhardt, în partea de sus, cei mai mulți întră la articolul ăsta. Un alt amănunt, la unele fișe scrie într-un rând – deținutul a decedat, acolo e trecut număr de registru, la Gherla. Ministerul nu a dispus comunicarea decesului către familie. Practic a rămas secret faptul că a murit.

Întrebare: Nu spune cauza decesului?

Domnul Rareș Câmpean:

Nu spune cauza decesului. În al doilea rând scrie: Ministerul a dispus comunicarea decesului. Dacă faci scăzământul între date, la unii dintre deținuți dă 12 ani de zile, 15 ani de zile. Asta înseamnă că, în anii respectivi, atâta perioadă lungă de timp, familia nu numai că nu a știut unde anume e îngropat, nu a știut nici că a murit – tatăl, bunicul, mama sau ce era.

Icoana e copie digitală, după icoana care se găsește la Diaconești, cunoscută. Noi am pus-o aici și mai mare pentru că îi relevantă pentru subiectul în sine, cu scenele, dar și pentru reeducare. Vedeți, jos e pictat iadul, și în proximitatea lui, Gherla și Pitești, locurile prin care a fost reeducarea, în adevăratul ei sens al cuvântului.

Exponenții Gherlei

Petrache Goiciu a fost directorul penitenciarului intre 1952 și 1958. El a ajuns politic la Gherla. Ca și ocupație era hamal în portul Galați. Pentru că era prieten cu Gheorghiu Dej, a fost pus politic, director de penitenciar la Galați. Am auzit la un moment dat faptul că, câtă vreme Dej era fugar – evadase de la Doftana, la un moment dat, l-a găzduit. Și în Dej a fost găzduit. Nu se păstează ca memorie, dar se cunoaște casa unde a stat ascuns. L-a găzduit și Petrache Goiciu. Și pentru asta a fost pus director de penitenciar la Galați. Și a ajuns de la Galați la Gherla, probabil tot așa politic, pentru că era eficient în metode. Era un tip înalt, solid, mare, cu forță fizică impresionantă. Nu cred că exagerează Domnul Pepene, când ne-a povestit, că atunci când a fost arestat și dus la Galați, a fost pus în șir și Goiciu se plimba înaintea lor.

A fost la primul și l-a întrebat: “Câtă avere ai? Cât pământ ai?” – și așa mai departe. Și spunea: “Sunt de acolo.. am un hectar și jumătate, și pădure.” Și îi bătea și îi lasă lați. Și când a ajuns la el, era printre ultimii, mai mic așa de statură. Și zice “toți au zis că au ceva pământ și au luat bătaie. Eu o să zic că n-am nimic.” Și când a ajuns la el, a zis: “Nu am nimic“. L-a bătut de l-a lăsat lat. L-a prins de gât, l-a ridicat în sus și l-a trântit de pământ. Când l-a trântit de pământ, l-a bătut cu picioarele până l-a lăsat inconștient.

Petrache Goiciu poartă și supranumele de Satana Roșie în literatura de specialitate. El a avut ca și adjuncți foarte mulți oameni. E responsabil pentru foarte multe dintre crimele de la Gherla și sunt o grămadă de povești. Raul Volcinschi a fost profesor universtar la Drept în Cluj, a fost arestat, aici la Gherla a stat vreo trei ani de zile. A făcut vreo 10 ani de detenție politică. Povestește cum Gheorghe Șomlea, unul dintre frații Șomlea, erau de aici din Fizeș de loc, erau greco-catolici și aveau foarte mare ură pe preoții ortodoxi. Gheorghe Șomlea, fratele mai mare al fraților – erau trei frați Șomlea, care au fost adjuncții până în 1958, ai lui Petrache Goiciu. Gheorghe Șomlea – povestește părintele Bogza, pe lângă Bobâlna undeva e preot – a zis că, cu ochii lui a văzut cum l-a luat pe un preot ortodox și o coadă de mătură i-a băgat-o prin gură și a scos-o prin ceafă și l-a omorât pe loc. Asta povestește peste tot unde are ocazia, și la Maslu, unde-i invitat. Raul Volcinschi despre care vă ziceam, povestește despre Gheorge Șomlea, că avea o plăcere foarte mare să-i scoată pe toți de pe palier, să-i pună ca și un covor, să-i așeze pe burtă pe toți și să se plimbe peste ei și se plimba și uneori călca anume pe coastele lor și le rupea. Este chiar într-un interviu, că se găseste și pe YouTube interviul cu el. Zice că le rupea coastele fără nici un regret deținuților.

Să mai amintesc încă un nume. Sunt mai mulți, este și Ion Lazăr. Ion Lazăr era evreu și avea o ură foarte foarte mare față de legionari, față de ortodoxi. El a fost ultimul dintre cei sângeroși. După aceea a venit Augustin…. (nota: nu avem numele complet).

L-aș aminti și pe Constantin Istrate care a fost ceva sublocotenent din ‘57 până în ‘58 și din ‘58 până în ‘61, el însuși director de penitinciar. Și el era foarte cunoscut pentru metodele de tortură, una preferată a lui era bătaia cu ciocanul în tălpi. Nu insist cu asta. Paul Goma povestește cum a luat bătaie. Și Mitropolitul Bartolomeu povestește. Dar ce vreau să vă spun – cu el e altceva. După ce s-a eliberat din funcțiile de penitenciar de la Gherla, a ajuns primar în Gherla, în orașul pe care l-a rănit, sigur, politic. După ce s-a eliberat și din funcția politică de aici, s-a retrat acasă, în zona Timișului de unde era. A trăit până în 2015. În 2013, o televiziune mare de la noi, Digi24 i-a luat un interviu mai amplu și în interviu l-a intrebat mai multe lucruri despre cum era cât a fost adjunct sau sublocotenent și director la Gherla. Tot așa, în interviu, i-a zis știți, domnul Istrate, sunteți acuzat în mai multe rânduri de către mai mulți deținuți politici, unii verbal, alții prin cărțile lor în scris, că fiind în Gherla, ați aplicat metode de tortură deținuților, diverse, cu cruzime și o bestialitate greu de descris. Și că una dintre ele, preferată, era bătaia cu ciocanul în tălpi. Și Istrate, cu un chip zâmbind, batjocoritor, zice “Nu îi băteam cu ciocanul în tălpi că nu aveam voie cu obiecte contondente în penitenciar. Îi băteam cu levierul.” Asta zice Constantin Istrate – nu îi băteam cu ciocanul, îi băteam cu levierul. Acum, e aiurea să întrebi care e diferența între ciocan și levier. E de la sine înțeles că e aceeași chestie și mie mi se pare incredibil faptul că recunoaște un astfel de lucru așa franc. Astea ar fi câteva figuri.

Eu cred că, pentru cei care înțeleg faptul că României i s-a dat să traiască anii ăștia de teroare ca să se sfințească, cred că e bine să se focuseze asupra celora care și-au asumat suferința în mod creștin, asupra cărora suferința a lucrat în sens sfințitor. Nu ajută la nimic să ne focusăm numai asupra celor care au produs suferințe. Îs foarte mulți. În 2008 au fost dați în judecată de către IICCMER 208 astfel de persoane. Cel mai mediatizat caz a fost cel al lui Vișinescu, care a fost director la Râmnicu-Sărat.

Întrebare: ăsta e unul din gândurile noastre – nu vrem să blamăm pe nimeni. Bineînțeles că sunt oameni care, din păcate, au fost torționarii aceștia, care au făcut niște nenorociri, dar aș vrea să scot ceea ce e frumos și exemplul lor (al mărturisitorilor) pentru că ducem lipsă de exemple în ziua de azi.

Domnul Rareș Câmpean:

Da, da. Mie mi-a plăcut un lucru foarte foarte, foarte mult. În slujba despre care v-am spus, a sfinților mucenici – unul dintre ei, Ioan Ianolide. Părintele Iosif de la schitul Almaș din obștea  părintelui Agapie Corbu, când a făcut slujba, a decis să îl numească pe Ioan Ianolide, Ioan Filocalicul pentru că a fost unul dintre cei care au fost închiși în închisori, care a reușit să exprime într-un chip ascetico-teologic anumite lucruri, foarte interesante. Și el zice în sensul ăsta: “știți că noi, închiși fiind, nu aveam voie să facem nimic”. La propriu. “Era dată trezirea, dar nu aveam voie să stăm culcați, nu făceam nimic. Și să nu faci nimic 23 de ani de zile, te duce la nebunie.” Pe mulți i-a dus la nebunie. “Dacă nu aveam o lucrare lăuntrică, ceva, am fi înnebunit cu toții.” Lucrul la care se referea el, poate pentru unii într-adevăr se referea la activitatea lăuntrică, să învețe o limbă străină, să învețe istorie sau, oricum știți că își împărtășeau, era un fel de scoală acolo, mai ales dacă erai închis cu vreun profesor, cu un general, fiecare își împărtășea informațiile. Dar el se referea în primul rând la rugăciune, pentru că într-un astfel de mediu rugăciunea nu numai că a fost ajutorul dar și mergea altfel, ca să zic așa. Era mult mai roditoare și mai simțitoare în mediul respectiv. Și da, așa cum ziceți, e mult mai de folos pentru noi, pentru că ceea ce rămâne – Părintele Moise de la Oașa tot insistă cu treaba asta și zice: “Comunismul astăzi reușește să subziste prin răutatea lui care rămâne și pe care noi o tot scoatem la iveală continuu. Dar dacă noi scoatem chipurile luminoase și sfințenia dintre cei care au pătimit, atunci comunismul încet încet o să fie eradicat complet.“

Sunt importanți cei care au suferit cu atâta bărbăție pentru Hristos. Părintele Justin zice: “pentru mine nu a fost mănăstirea ce a fost închisoarea” . Părintele Mihail Lungeanu zice: “am învățat în închisoare Noul Testament pe de rost“. Câte nu povestește – rugăciunea inimii, lumina și așa mai departe.

Întrebare: sunt simpozioane sau evenimente anuale, conferințe?

Domnul Rareș Câmpean:

Noi avem aici tot felul de expoziții, evenimente, dar nu organizate fix.

Întrebare: dacă se face un eveniment, se anunță undeva?

Domnul Rareș Câmpean:

Da, sigur. În general pe pagina de facebook a memorialului. Și în rest, participăm la alte astfel de simpozioane și activități, cu alte memoriale, sau cu alte muzee, muzeul Revoluției de la Timișoara, unde încercăm să aratăm și noi memorialul de la Gherla, nou construit.

Partea din spate a Memorialului Gherla – Cimitirul

Aici câteva informații la fața locului. Ăsta-i Puțul Sec. La venirea părintelui aici, cum v-am spus, erau bălării și nu se știa ce e aici. Îngropările s-au făcut de la gardul de cărămidă pe care îl vedeți acolo, care și delimitează fabrica de cărămidă de Puțul Sec, până venind înspre noi, aproximativ în dreptul clădirii noastre. Gândul comuniștilor a fost ca – lucru care de fapt s-a întâmplat din păcate în fața penitenciarului – ca cimitirul local să înăbușe locul ăsta, ca în felul ăsta să fie dat uitări. Crucile de beton au un rol strict simbolic, pentru că la baza crucilor, n-o să fie îngropat cel care îi scris pe față. Noi vedem spatele crucilor, atunci geografia locului era un pic alta.

Sunt 147 de cruci de beton și cu nume ale celor despre care se știe că sunt îngropați în Puțul Sec sau că au fost îngropați în Puțul Sec. De ce zic că au fost îngropați – pentru că despre o singură persoană se știe unde anume fost îngropată și în mare istoria ei. E vorba de părintele Haralambie Vasilache, care dânsul a făcut parte din mișcarea Rugul Aprins de la Manăstirea Antim. El a fost îngropat la țărușul numărul 62. Să fac o paranteză, că suntem în locul acesta și e important, știți, v-am spus, erau îngropați anonim, noaptea, pe ascuns, fără slujbă, fără nimic, ascunși în pământ, practic ăsta e cuvântul potrivit, cu un țăruș la cap, tăruș care purta numărul matricol din penitenciar, sau un număr de ordine al decesului. Cert este că a fost îngropat la țărușul 62, a și murit în anul 1962, dar n-are legătură una cu alta, dar în anii ’70, fratele lui, Vasile Vasilache, într-un context, după multe aprobări și multe cereri, a venit și a luat osemintele lui, și le-a reînhumat la mănăstire la Cernica, unde sunt și alții din Rugul Aprins îngropați. În rest au mai făcut și alții săpături înaintea noastră, am mai făcut și noi săpături. Aici, unde vedeți movilița, e un pic ridicătură, în 2018 s-au făcut săpături și pe la 1m si 20 cm părintele zicea că a găsit osemintele unui bărbat tânăr, s-a acoperit locul, s-a marcat în pământ cum se procedează, cu toată procedur1. Când sapi, se pune nailon de culoare portocalie ca atunci când sapi, să îl vezi, să știi că încă 20 de centimetri mai sapi și găsești ceva, vestigiu sau oseminte sau ceva.

Întrebare: s-au găsit și sfinte moaște?

Domnul Rareș Câmpean:

Sfinte moaște nu am găsit, dar nici nu am săpat așa de mult, încât să putem să găsim. Săpăturile implică mai multe în țara noastră. Din păcate, e concursul mai multor instituții, procuratura… Oricum, memorialul Gherla e un memorial tânăr, care asta are ca perspectivă: noi avem aici clădirea pe care o vedeți, o clădire provizorie care exista înainte, noi am cumpărat-o, am compartimentat-o, și pentru o perioadă de timp o avem și ne folosim de ea. Dar avem în plan edificarea unui memorial, ceva cum ați văzut la Aiud, aproximativ, să construim aici cu săpături și așa mai departe. Atunci vom face și săpăturile, sigur, pentru construirea clădirilor. Tot așa să vă spun un amănunt, că am început o chestie, și n-aș vrea să o ratez, mai ales că și faceți înregistrarea și o să rămână lucrul ăsta -îngropările aici, la Gherla, ale deținuților politici, s-au făcut și în fața penintenciarului. Acolo, când o să treceți, o să vedeți că este o cruce în cimitirul local, o cruce mare, un fel de mausoleu. În zona crucii respective, erau îngropați deținuții politici cu țărușul la cap, despre care v-am povestit. Drumul care travesează Gherla de la un capăt la altul, e drumul național pe hartă, se și vede drumul mare, practic. În timpul comuniștilor, drumul mare devine mult prea vizibil ca să mai fie utilizat. Ăsta e motivul principal pentru care îngropările se fac și în Puțul Sec. Aveau nevoie de un alt loc unde să îngroape pentru că erau mult prea mulți tăruși. Era locul mult prea vizibil – ce-i cu tărușii ăștia care au numere pe ei?! Cum de mor atât de mulți oameni? Și sunt îngropați și aici în Puțul Sec pentru că aici era un loc infect, erau animalele moarte îngropate. Și aici, în realitate, sunt trei straturi. Și într-un fel, așa o să și închei, că e dătător de nădejde, sunt trei straturi: pe de o parte sunt animalele moarte încă din timpul armenilor. Pe de altă parte osemintele deținuților politici pe care comuniștii s-au gândit să le amestece anume cu animalele moarte ca să nu mai știi ce e acolo. Și acum dacă te mai plimbi, poți să găsești oase. Chiar am un copil care a vizitat ieri memorialul, cu Școala Altfel, a găsit niște oseminte și m-a întrebat: “Astea sunt de la deținuți?” Și, pe de altă parte, cum un pic s-a păstrat memoria locului ca un cimitir, aici au fost îngropați și oameni de la orfelinate, de la azile, bolnavi din spitale (oameni care nu mai aveau pe nimeni). Îs mai multe straturi. E un fel de cimitir al săracilor, ca și la Sighet și ăsta e lucrul dătător de nădejde – în Evanghelie se povestește că din banii lui Iuda, cei 30 de arginți, a fost cumpărată Țarina Olarului. Țarina Olarului în grecește se zice ho agros tou kerasiou. Keraseos e un cuvânt care dă în limba română și cuvântul cărămidă. Țarina cărămizii. În Țarina Olarului de lângă Ierusalim au fost îngropați săracii și străinii. Așa s-au gândit. Și săracii și străinii regimului comunist au fost îngropați aici, la marginea orașului și deși locul e frumos, abundă de oseminte, abundă de moarte și de suferință, e un loc care dă nădejde, pentru că e o comunitate vie aici. Sunt oameni care s-au adunat și în jurul părintelui, dar și în jurul subiectului. Subiectul în sine și deținuții politici și sfinții din închisorile comuniste i-au adunat pe cei care îs aici și care constituie comunitatea Memorialului Gherla și memorialul ca atare. Biserica, de fapt, este comunitatea, nu sunt clădirile.

 Încheiere: Vă mulțumesc tare mult. E ceva deosebit.