Întrebare: La Gherla a continuat reeducarea până în 1964, până când a fost dat decretul?

Domnul Rareș Câmpean:

Aici, la Gherla, reeducarea s-a continuat 2 ani de zile, pe la începutul lui 54. Prin cei care se eliberează din penitenciar, se află în țară, dar tacit, foarte tacit. Zic așa, pentru că au fost oameni care au trecut pe la noi, și pe care i-am întrebat:

“A fost bunicul închis la Gherla? În ce an a fost închis?“

“A fost din ‘51 până în ‘57.“

“Și v-a povestit ceva?”

“Nu, nu prea ne-a povestit, nu prea ne-a povestit. Era cam așa… nu prea ne-a povestit foarte mult; mult mi-a povestit numai după ce s-a eliberat, cum a fost, cu domiciliu obligatoriu“.

De obicei detenția politică venea cu domiciliu obligatoriu forțat, fără discuții. Și a povestit mai mult din perioada respectivă, care era una mai dulce, să zic așa. Și de asta, despre perioada asta a reeducării de la Gherla, nu s-a povestit așa de mult. Și deci se află în țară, tacit, cum am spus, dar în același timp, se află și în străinătate. Nu știu cum. Ăsta este un lucru pe care nu știu să îl clarific. Cert e că la Radio Londra, am auzit că se povestea ce se întâmplă în Penitenciarul Pitești. Se povestea numai despre Pitești în anii respectivi, în România, în închisorile comuniste din România. Și Securitatea e obligată, odată aflat un pic adevărul – că așa e adevărul, practic, când e aruncat, rodește foarte repede, caută foarte ușor pământ bun și rodește. Așa-i el. Și foarte, foarte ușor s-a aflat adevărul. A început să caute metode Securitatea prin care să scoată cumva povestea. Și au scos într-un stil specific comunist, anume că au inventat ei povestea, lansată și în presă că Mișcarea Legionară a încercat o subminare a puterii comuniste în penitenciar, ca și cum eu, Mișcarea Legionară, vă demonstrez vouă comuniștilor cum sunteți incapabili să aduceți autoritate și ordine și așa mai departe în penitenciar, prin faptul că mă bat pe mine. Adică legionarii între ei s-au bătut – o tâmpenie până la urmă, un nonsens. Și sunt arestați toți, și de aici de la Gherla, duși la Jilava și într-o mascaradă de proces (în proces era și părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa – a fost achitat), au fost executați toți prin împușcare. Toate marionetele Securității, ieri angajate pentru postul de ambasador în Iugoslavia, astăzi au sfârșit în felul ăsta. Și Jilava, e un lucru cunoscut, fiind un penitenciar de tranziție, unde se făceau des astfel de execuții. Ăsta era un amământ pe care iarăși o să vi-l spun, comuniștii au avut la noi, zic la noi, pentru că nu știu dacă s-a întamplat treaba asta și în alte spații comuniste în blocul est european. Au avut obiceiul de a închide pe categorii, v-am spus deja, studenții legionari la Pitești, legionarii și mai vechi la Aiud, la Târgșor elevii și minorii, în general.

La Gherla, fiind un penitenciar cu capacitate foarte mare, incredibil de mare – o paranteză la treaba asta, gândiți-vă că astăzi sunt închiși undeva la 1000; acum câteva luni am vorbit cu purtătoarea de cuvânt, erau închiși 938 de deținuți (închisă paranteza); în 1956 erau închiși 12.000 de oameni. Asta înseamnă, mai plastic, jumătate din populația actuală a orașului Gherla, 25.000 aproximativ. Într-o cameră de 2 pe 3, unul dintre cei care au fost închiși aici, povestea că erau închiși 12. Sigur, vă imaginați că făceau cu rândul la a sta culcat. 2 pe 3 înseamnă, oricum ai pune 2 paturi, cap la cap. Asta este, din păcate, treapta numărul 1 de suferință aici la Gherla cât și la Pitești. Mie nu-mi place foarte mult să vorbesc despre metodele de tortură; sunt foarte conoscute. Comuniștii au încercat în primul rând – și asta a fost reeducarea – să distrugă nu numai trupul omului, că suferința în multe medii concentraționale din lume se găsește, suferință de genul ăsta – torturi și așa mai departe și în Cambodgia, America de Sud, China, în multe locuri. Noul și diabolicul cu care a venit reeducarea în anii ei a fost faptul că a încercat să distrugă toate planurile pe care omul ființează, toate valorile pe care omul le are, să refacă ierarhic lucrul ăsta. Și de asta, cei care au trecut prin focul reeducării erau “chemați” să-și facă demascarea. Demascarea asta presupunea să terfelească în ei absolut tot ce au mai sfânt. Mă refer de la familie, până la credință, la tot, tot ce era de valoare. Recunoșteau tot felul de adevăruri, numai ca să fure un zâmbet și o mulțumire tartorului din fața lor. Și deși nu îmi place foarte mult să vorbesc despre chinurile, și despre concret, ce s-a întâmplat acolo. Multe au avut o batjocură cu sens creștin. Știți, Euharistia era maimuțărită.

Dar aici, la Gherla, s-au inventat chiar metode în primii ani, ai lui Petrache Goiciu. Petrache Goiciu a fost, cum poartă supranumele de Satana Roșie în literatura memorialistică din închisori. Petrache Goiciu a fost aici director de penitenciar între ’52 – ‘58. În primii ani ai lui, povestește Virgil Maxim, că a inventat niște celule, ca niște dulapuri, mai degreabă, de o persoană, numai unul încăpea. Îi erau bătute piroane înăuntru, în așa fel încât erai închis acolo și cât puteai să stai? Două zile, trei zile, așa nemișcat. După aceea, te lăsai, fie că te așezai pe o laterală, ori pe spate, se sfâșia carnea pe tine, când erai acolo. Asta a fost una dintre chestiile specifice Gherlei dar nu mă îndoiesc că și în alte locuri erau asfel de chestii prezente.

Gherla e edificată ca și pușcărie, la 1785, pe o mai veche cazarmă care preexista încă de la 1560, construită cazarma respectivă din ordinul unui episcop romano-catolic de Oradea, Gheorghe Martinuzzi, asasinat mai târziu la Alba Iulia. El a dat ordinul să se construiască cazarma asta și beciurile ei sunt sub nivelul Someșului. La vreo 70 de metri de penitenciar trece Someșul și foarte mare parte din an, până astăzi, că s-a păstrat celularul respectiv, până astăzi, sunt inundate beciurile, adică foarte mare parte din an, e un strat puternic de apă acolo și curge apa pe pereți. Acum vă dați seama, apropo de chinuri și de tratamentul medical, închiși acolo, zece zile, trei zile de izolare, foarte ușor se îmbolnăveau de plămâni cei care erau închiși acolo. Deci e edificată Gherla în 1785, în timpul Mariei Tereza, în penitenciar austriac, să zic așa, făcut de către austrieci, tocmai pentru că, la 1784, are loc răscoala Lui Horea. Nobilimea austro-ungară era alarmată, că ar putea țăranii transilvăneni, animați de curajul Lui Horea, să se răscole și ei. Atunci a fost edificată pușcăria de aici și pușcăria de la Aiud, care sunt surori, într-un fel. De atunci, de la 1785, a trecut prin mai multe stadii de destinație. Cronologic ar fi și casă de vânătoare, casa familiei regale de la Viena, măcar că nu a locuit niciodată aici, penitenciar pentru femei, pentru minori, asta era deja înainte de primul război mondial. Apoi, din 1947 până în 1989, penitenciar pentru deținuți politici, cu un număr redus, 3% – cam așa, de deținuți de drept comun, care erau păstrați pentru anumite lucruri care trebuia făcute în penitenciar. Unul din astfel de lucruri era îngroparea în Puțul Sec. Din câte știm din informațiile pe care le-am spus, sau am amintit afară, veneau de la penitenciar cu căruța – sunt informații de istorie orală pe care le păstrăm în arhiva noastră, sunt oameni de aici, care mai trăiesc și în localitatea vecină; în Fizeșu Gherlii, este o doamnă, Livia Rotar, ne-a povestit o grămadă de lucruri. Veneau de la penitenciar până aici, sunt trei kilometri cu căruța, acoperită, și îi îngropau aici, erau un gardian, doi cu ei, și cei care făceau treaba asta murdară, de îngropare, gropile propriu-zise, erau deținuții de drept comun. De accea zic, au fost păstrați în penitenciar și pentru astfel de treburi. Doamna Livia Rotar, dacă am amintit de dânsa, a fost și ea deținuță politic, dar fiul ei și cu soțul ei – ea de fapt face parte dintr-o familie de eroi de genul ăsta, au fost executați în pădure în 1951, nu-i foarte exact anul ăsta, 1951 sau 1950, pentru că au făcut parte dintr-o mișcare de rezistență anticomunistă armată, care a activat aici, în zona Fizeșu Gherlii. Se numea Partizanii Regeului Mihai. Hoinăreau prin păduri, opunându-se colectivizării, încercând să țină o licărire de rezistență la toată teroarea comunistă care era. Au fost prinși în pădure fiul ei și soțul ei și au fost executați. În 2015 IICCMER a făcut săpături, după niște povești ale unor bătrâni din sat și i-a găsit. Dânșii sunt greco-catolici, le-a făcut slujbă de înmormântare, au fost îngropați cu slujbă, reînhumați, cum se face și cum e rânduiala. Și ea ne-a povestit o grămadă de lucruri. Avea un unchi care a fost arestat, închis la Dej – și Dejul are un penitenciar, mult mai puțin cunoscut astăzi, un penitenciar spital. A fost închis, șase luni de zile l-a ținut la Dej într-o cușcă de câini, nu în celule, ci în într-o cușcă de câini. Ea a fost închisă la Mislea și păstrează o cană. Are o cană de atunci, de metal, pe care o păstrează și pe care ne-a promis-o, o să ne-o ofere nouă, ca un fel de moștenire.

Întrebare: Undeva am mai citit despre o legătură între sfinții 40 de mucenici și sfinții din închisorile comuniste. Dar nu-mi aduc aminte unde.

Domnul Rareș Câmpean:

Da, da, se poate pentru că îi cumva același prototip între ei. Cumva e și faptul pe care îl numesc așa – suferința împreună, dar și faptul că e suferința pentru Hristos, care e aceeași mantie pe care o îmbracă toți. Fie că s-a întâmplat treaba asta acum 2000 de ani, fie că e astăzi, e aceeași chestie. Deci e cumva un prototip al sfințeniei, să zic așa.

Muzeul

Întrebare: Am văzut aici niște cuvinte pe perete.

Domnul Rareș Câmpean:

Da. E un ultim proiect de însuflețire a pereților memorialului. Sunt și în spate, în zona de birouri. Avem un apropiat al memorialului pe care îl cheamă Ion Barbu. Dânsul e din Petrila și se ocupă de casa memorială I.D. Sârbu. I.D. Sârbu a fost un filozof de calibru, să zic așa, în perioada interbelică și postbelică, deținut politic și el, cu capacitate de sinteză foarte, foarte bună.

Domnul Barbu se ocupă de casa memorială I.D. Sârbu din Petrila și, însuflețirea memorialului de care povestesc, a constat în așezarea pe pereții noștri, a unor citate venite din gurile unor copii. Acum, Teodor Zaica, pe care vi-l arăt aici, e destul de mărișor. Sunt mulți la 6-7 ani, care întrebați de Cornel Zaica, profesor de desen – în anul 1988-1989, a făcut un experiment, la clasa unde preda: i-a întrebat pe diverse teme, îi chestiona și despre politică, și despre credință, despre ce înseamnă un călugăr, ce înseamnă biserică, și au fost capabili să spună anumite lucruri de rămâi uimit. Exemplu, unul dintre citate care îmi place foarte mult, e hazliu dar și foarte adânc: Unul dintre copii, la întrebarea ce e biserica? “Biserica e locul unde uiți că astăzi nu ai cârnați pentru fasole pe care vrei să le faci mâine.” Adică uiți, știți la Heruvic: “Noi, care pe heruvimi cu taină închipuim … Toată grija cea lumească să o lepădăm”, în biserică uiți, adică le lași, le lepezi. Asta este biserica – locul unde uiți grijile, grijile cele mai intime. E o chestie foarte, foarte interesantă.

Noi în muzeu, momentan avem o expoziție și jumătate. Ce înseamnă asta? Jumătatea asta de expoziție – exponatele pe care le vedeți fac parte dintr-o expoziție mai veche, lansată în timpul epidemiei. A fost și online. Am păstrat-o și după și se numește Reeducarea continuă.

Cel de aici a fost frontispiciul și afișul, capul de afiș al expoziției. Vedeți, 49 cu roșu, scrie acolo pe primul exponat. 49 este anul în care începe reeducarea. 89 revoluția, și 2019 anul în care a fost lansată La Pitești expoziția. Și acum am vorbit că parcursul reeducării a fost Pitești-Gherla, și expoziția, ne-am gândit să fie la fel, Pitești-Gherla. Și în 2019 a fost lansată la Pitești, și apoi, mai târziu, în 2021, la mijocul lui 2021 la noi. Acum am zis că e o jumate de expoziție, în sensul în care, foarte mare parte dintre exponate le-am transferat la Bistrița. Am făcut acolo o expoziție tot așa, cu Biblioteca Județeană Octavian Goga. Cealaltă expoziție, cea de pe pereți, momentan expoziția permanenta a memorialului Gherla, se numește Viză pentru Gulag – e o expoziție document ce aduce în vedere fișele matricole penale ale deținuților politici relevanți pentru anumite locuri. Ne-am organizat expoziția și aici, la Gherla, și la Bistrița, când am organizat-o, și la Cluj, și în alte locuri. Și la Jilava, am organizat-o, cu oameni relevanți pentru locurile respective. La Bistrița, cu scriitori, că era la Biblioteca Județeană. La Jilava, cu cei care au trecut pe acolo, la Gherla, cu cei care au trecut pe aici. Și aici, ce avem noi în muzeu de la ușă, fișele care se întind în stânga noastră, desfășurată, sunt fișele matricole penale sau unele dintre fișele matricole penale ale unora dintre deținuții despre care știm că sunt îngropați în spate. De ce am zis unele și una? Pentru că deținuții politicii aveau mai multe fișe matricole penale. Asta poate fi una dintre ele, asta în funcție de numărul de incarcerări, de anii încarcerărilor. Traian Dorz  spre exemplu, care a fost cu Oastea Domnului a avut nu mai puțin de 6 incarcerări și mi se pare că am găsit vreo 5 fișe matricole penale diferite. De aceea am zis unele. Și ale unora, pentru că nu sunt ale tuturor celor îngropați în spate. Unu la mână, e desigur, spațiul, pe care l-am avut la dispoziție – pereții sunt practic carpetați cu fișe. Cei care sunt îngropați la noi în spate, au fost îngropați anonim, însă puține lucruri despre ei pe care le cunoaștem cu adevărat, și lucruri pe care până acum vi le-am povestit și pe care o să vi le mai povestesc, îs cunoscute numai de la venirea părintelui aici. Părintele, când s-a aplecat asupra spectrului, le știa. De aici au început să fie povestite numai de când a venit. Până atunci nu se cunoștea lucrul ăsta. Până să vină părintele, Puțul Sec, locul din spate, era o groapă de gunoi, de unde, în 2019, când a venit, a scos 3 rable de gunoi – a fost muncă serioasă până a ajuns la un prim stadiu. Fișele matricole penale conțin date personale, așa cum ne zice și numele de altfel, date personale despre părinți și așa mai departe, dar conțin și foarte multe lucruri relevante despre modul în care comuniștii acționau. Sunt mai multe aspecte la care mă refer. În primul și în primul rând, fișele aveau caracter secret. Ele nu au fost cunoscute deținuților politici. O paranteză despre Papadima care nu știu dacă poate fi încadrată: Papadima, care a fost lingvist, aromân de neam – se vede ștampila cu secrete. Ele nu erau cunoscute lor și fișa matricolă îi urmărea peste tot pe unde mergeau, pe unde erau închiși. Un amănunt, apropo de închiderea lor și de încarcerarea lor și transferul lor, era o chestie de labirint pe care comuniștii cred că o urmăreau programatic.