Cel cu care s-a săvârşit minunea următoare m-a rugat să nu fac cunoscut numele lui, deci nu voi satisface curiozitatea cititorului. Dacă Dumnezeu va voi, va face El Însuşi cunoscut numele acestuia.

Peste noapte sau în cursul zilei se întâmpla să moară unul, doi, trei sau chiar mai mulţi deţinuţi într-o cameră. Dimineața, la deschidere, cei morți erau aşezaţi la uşă şi, după raport, deținuții de drept comun care făceau serviciul de ordonanţă îi duceau la morgă (în subsolul Celularului). Până seara se strângeau zece, douăzeci sau chiar mai mulţi din toată închisoarea. Noaptea erau transportaţi cu căruța la cimitirul din Dealul Robilor şi îngropați sumar.

Într-una din aceste nopţi deţinutul cioclu, de drept comun, care scotea morţii din morgă şi îi preda pe scară celui ce-i încărca în căruță ca pe saci – sub privirile atente ale miliţianului care ținea evidența – a constatat că unul dintre morți suflă și încearcă să se mişte. La început s-a înspăimântat. Apoi, stăpânindu-şi emoţia, îl ridică în spinare şi ducându-l pe scară le spuse celuilalt şi miliţianului:

– Ăsta-i viu! Ce facem cu el?

Milițianul şi celălalt hoț priveau cu ochii holbați mortul înviat. După o clipă de ezitare miliţianul decise:

Dă-l, mă, deoparte, până raportez cazul! A înviat săracu’!

Hoții încărcau ceilalți morți, lăsându-l pe cel înviat lungit pe ciment. La un moment dat hoțul tresări:

-Ia te uită, bă, că şi ăsta suflă!

Milițianul se apropie, constată învierea, stătu o clipă în cumpănă şi apoi, cu un rânjet sadic, decise:

– Lasă, bă, că şi aşa moare mâine…, du-l la căruță… E pe lista morților, e mort! Omul fu aruncat în grămada celor ce nu se vor mai întoarce din Dealul Robilor decât în cugetele noastre, pentru a ne mustra pentru păcatele neamului acestuia.

M-am întrebat cutremurat: cum a fost posibil ca dintre cei doi morți înviaţi unul să fie păstrat în viață, ca o mărturie a milei lui Dumnezeu, iar altul să fie îngropat de viu, ca o mărturie a împietririi inimii omeneşti? Cine a înmuiat inima călăului pentru un condamnat la moarte şi cine a împietrit aceeași inimă numai după câteva clipe, pentru un altul? Oare nu ni se întâmplă şi nouă, fiecăruia, acelaşi lucru de foarte multe ori?

Iată și paradoxul judecăţii omeneşti: unul a fost păstrat în viață să își poarte în continuare crucea suferinței, în trup, poate spre ispăşirea unor păcate, ca să nu fie sancţionat în veşnicie; iar altul a fost îngropat de viu luând, poate, cununa unei sfinte mucenicii! ,,Necunoscute sunt căile Domnului…” nouă, celor ce încă nu am murit sau încă nu am fost îngropați de vii, ne rămâne un singur lucru, care e cel mai de folos sufletelor noastre: să plângem!

Cu privire la această întâmplare a circulat zvonul că cel pus deoparte aș fi fost eu. Nu este adevărat! Am povestit acest caz ca să dezmint; nu eu m-am învrednicit de această atenţie divină. Eu mai aveam de ispăşit păcate.

Sursa:

Imn pentru crucea purtată – Virgil Maxim, paginile 122-123, Editura Babel – ediția a 3-a, Bacău, 2012