Fiind eliberat din lagărul de la Canal, cu un an înainte de expirarea pedepsei, în 1957, părintele nu înţelegea de ce. A două zi urma să plece. Noaptea s-a închinat şi s-a culcat. În somn a avut un vis. Urca cu mare greutate Golgota. Obosit, plin de sudoare, târându-se pe pietrele colțuroase, ajunse în vârful Căpăţânii, la picioarele celor trei cruci. Abia ridicându-şi ochii, cu teamă şi cutremur, spre cei trei crucificaţi, rămase uimit şi cuprins de tulburare, neînțelegând ce vede. Numai Domnul Iisus Hristos era pe Crucea Sa; cei doi tâlhari nu erau prezenți.
Doamne, strigă părintele Ioan, ai rămas singur pe Cruce! Nimeni nu e lângă Tine să Te însoţească în această răstignire care nu se mai termină?
– Nimeni Ioane, îi răspunde Domnul Hristos de pe Cruce.
– Doamne, iartă-mă dacă îndrăznesc să Te rog să mă primeşti şi pe mine pe una din cruci, să fiu şi eu cu Tine! Să nu mai fii singur!
– Ioane, te primesc! Suie-te! Intinde-ți mâinile în Cruce.
– Doamne, pe care să mă sui? Pe cea din stânga sau pe cea din dreapta Ta? Pentru osândă sau pentru mântuire?
– Ioane, acum înţelesul nu mai e ca în Vinerea Răstignirii. Suiete pe care vrei! Pe Cruce să fii, lângă Mine!
Ridicându-se din genunchi se îndrepta spre una din cruci. Dar trecând pe lângă picioarele Mântuitorului se lovi uşor cu cotul de genunchiul Lui însângerat. Un fior îl străbătu din creştet în tălpi şi, înainte de a-şi întinde mâna în cruce, se trezea în sudoare şi suspină. Mântuitorul, iubindu-L, îl chema alături de El, în jertfa de ispăşire.
Sursa:
Imn pentru crucea purtată – Virgil Maxim, pagina 130, Editura Babel – ediția a 3-a, Bacău, 2012
0 Comments