În Aprilie 2023, Domnul Rareș Câmpean a împărtășit cu multă dragoste și bucurie informații foarte interesante despre memorialul Gherla, despre ce s-a întâmplat la penitenciarul Gherla, oferind și informații istorice. A povestit cu mult drag, captivant chiar, absorbind cu mult interes cele împărtășite. Aceasta este prima parte din cele trei ale interviului despre Gherla. Îi mulțumim pe această cale domnului Rareș Câmpean pentru dragoste și osteneala.

Introducere de către Domnul Rareș Câmpean

La Gherla este un edificiu provizoriu, funcționează deopotrivă și mănăstirea Sfinții 40 de Mucenici, mănăstire ortodoxă. Este biserica și partea de muzeu – aici am organizat mai multe expoziții. Aici biserica, în perfectă concordanță și simfonie cu subiectul în sine, cu sobrietatea subiectului în sine. În dreapta sunt moaștele de la Sfinții 40 de Mucenici primite de la Mănăstirea Nicula. Mănăstirea noastră are hramul Sfinții 40 de Mucenici din mai multe motive și unul dintre ele, este și cel mai relevant, dar și cel mai interesant, și pe care l-am descoperit mult mai târziu. Mănăstirea este inființată, în 2017 oficial, dar din 2018 funcționează propriu zis. Şi hramul a fost dat de către părintele stareț Grigorie Benea, impreună cu părintele Mitropolit de la Cluj. Când s-a hotărât hramul, s-a zis – hai să punem Sfântul Gheorghe. Era o idee a părintelui Justin Pârvu, pe de o parte, pe de altă parte, așa a zis ca să faceţi memorial la Gherla cu hramul Sfântului Gheorghe. Pe de altă parte părintele Grigorie a stat foarte multă vreme în Athos, la Chilia Colciu, care are hramul Sfântului Gheorghe, pe lângă părintele Dionisie, şi era în regulă, era cumva în armonie. Dar părintele Mitropolit a hotărât mai bine Sfinții 40 de Mucenici. O idee foarte inspirată, să zic așa, pe de o parte, Sfinții 40 de Mucenici – mie îmi place foarte mult să-i numesc Icoana Suferinţei Impreună.

Asta, şi pentru că au suferit laolaltă toţi, 40 de generali, de ostaşi din armata romană, campată în Armenia, al căror număr nu a fost alterat, adică știți – unul ispitit de băi a fugit. Generalul văzând bărbăția celor care stau în lac i-a luat locul și numărul lor a rămas nealterat. Şi deci Icoana Suferinţei Impreună are aceeaşi temă cu închisorile comuniste și cu suferinţa – mă refer la cei care şi-au asumat suferinţa în mod hristic şi treaba asta are relevanţă asupra celor cărora suferinţa a avut un rol sfinţitor, să zic, așa, că au fost foarte mulți cei care nu şi-au asumat lucruri, sau a fost o chestie strict politică sau socială, cum vreți să numiți. Asta, pe de o parte, Icoana Suferinţei Împreună, pe de alte parte, însăşi data, 9 martie, ziua naţională a deținuților politici şi, bineînțeles, ortodox vorbind, e praznicul Sfinților Mucenici. Și pe de altă parte, a treilea lucru şi cel mai relevant de care aminteam și la început, este – poate aţi sesizat din vorbire, sfinţii 40 de mucenici au fost 40 de soldați, care au pătimit în Sevastia Armeniei. Gherla, la origine, e un oraş în mare parte, sau cu origini armenești. S-a și numit foarte multă vreme Armenopolis. Aici a existat, din câte se pare cea mai puternică comunitate de armeni. Dovadă stă, poate ştiţi amănuntul acesta, poate aţi mai avut contact, catedrala din centrul oraşului adăposteşte o pictură demnă de galeriile din Vestul Europei, o coborâre de pe cruce, a lui Rubens, pictată undeva la începutul secolului 16, 1516-1520, chiar din mâinile lui Rubens. Una e la noi, una similară e în Belgia, în satul unde era Rubens. A ajuns aici, pentru că comunitatea asta armeană de care vă povestesc, având putere financiară mare, a susținut în repetate rânduri curtea de la Viena, diferite beneficii financiare. Împăratul Franz Iosif a hotărât să răsplătească bunătatea armenilor de aici, dăruindu-le pictura asta, care se păstrează în subsolul bisericii catedralei armene catolice din centrul Gherlei. Asta este în legătură cu hramul. Noi aici, la Gherla avem, într-adevăr, Sfinții 40 de Mucenici, apoi sfinții din închisorile comuniste, denumiți generali – sfinții din închisorile comuniste – ştiţi că nu e nici unul dintre ei canonizat; o să fie rând pe rând cel mai probabil, urmează începând cu 2025. Noi avem o slujbă text, complet făcută, metrică (Notă: Dl. Rareș se ocupă cu muzica psaltică) în perfectă concordanţă cu tradiţia imnografică a bisericii ortodoxe, așa-i normal să fie imnografie metrică. Și deja avem o slujbă făcută, complet, cu nume ale celor despre care credem că sunt sfinţi. Aici la Gherla, o să vă povestesc şi despre unii despre care nu știu dacă o să auziți neapărat în alte locuri – de Ion Flueraş, fost politician de stânga. Şi avem şi hramul, neoficial, să zic, dar de suflet, cum ar veni, Sfântul Gheorghe. Aici, părintele Grigorie e singurul vieţuitor şi stareţul, şi noi ceilalţi, suntem angajaţi pe lângă el.

Întrebare: Şi se fac slujbe după cum e afişat aici, nu?

Domnul Rareș Câmpean:

Da, exact, exact. Facem slujbe. Memorialul Gherla, funcţionând atât ca şi mănăstire, cât ca şi muzeu, spre deosebire de alte memoriale din ţară, merge pe două linii de pomenire, să zicem așa. Pe de o parte muzeul, deci păstrarea vie a memoriei celor care au suferit în detenţia politică în perioada comunistă.

Pe parte de slujire ortodoxă, pe parte de pomenire, unde cei care sunt îngropați în spate, cei care au pătimit peste tot în ţară şi, bineînţeles, la Gherla, sunt pomeniți la slujbă, lucru care nu e puţin deloc. Le povesteam acum copiilor care au avut Școala Altfel, ne-au vizitat zilele acestea (notă: interviul a avut loc în Aprilie 2023), le povesteam un aspect: atunci când preotul, după prefacere, are Sfântul Trup, Miridele in stânga-dreapta, şi Miridele pentru vii și adormiţi. După ce face împărtăşirea, preotul trage, goleşte tot de pe Sfântul Disc, goleşte tot în Sfântul Potir şi cumva, asta sigur şi simbolic, pentru că vezi o realitate şi te duce cu gândul la altceva. Asta înseamnă simbol. La modul propriu, cei care sunt pomeniţi la liturghie, extraşi în sângele Lui Hristos, extraşi în trupul Lui Hristos, extraşi în organismul viu al Bisericii, şi lucrul ăsta, din punctul meu de vedere, ăsta e cel mai mare beneficiu pentru cei care au suferit în detenţia politică. Fie că ei s-au sfinţit, necanonizaţi fiind sau canonizați, când o să fie, fie că nu s-au sfinţit şi pe ei îi ajută foarte mult rugăciunea în felul ăsta. Ăsta e un lucru, cel mai mare lucru din punctul meu de vedere. Şi aici comunitatea, în afară de părintele care e singurul călugăr, este formată exclusiv din mireni, o comunitate foarte strânsă, extrem de strânsă. Eu locuiesc în Dej şi foarte mulţi oameni care locuiesc tot aşa, părintele e și el din Dej. Acolo au făcut o frăţie ortodoxă, Liga Tinerilor Ortodoxi şi foarte mulţi care au crescut în ligă vin aici la biserică şi cumva s-a păstrat relaţia asta şi după foarte mulţi ani. Oameni din Gherla, de aici din apropiere care nu știu foarte mult, deci chiar e o comunitate foarte strânsă. Vă spun asta având în vedere și ce se întâmplă, vedeți că e foarte multă desbinare şi se întâmplă între noi, între ortodoxi şi în lume, în general. Adică ăsta e un semn că diavolul îşi face bine treaba, că el e tatăl dezbinării şi al minciunii.

Întrebare: Voiam să vă întreb, iniţiativa de a face memorial aici, cam din ce an este şi de la cine vine?

Domnul Rareș Câmpean:

Iniţiativa, propriu zisă, a venit de la Părintele Mitropolit, de a face un astfel de memorial, însă, iniţiativa dânsului s-a pus în armonie cu iniţiativa părintelui Grigorie, care studia subiectul ăsta la nivel de doctorat. În Grecia a făcut un doctorat pe tema suferinţei în temniţele comuniste şi erau vieţuitori la Nicula. Și să ştiţi că memorialul s-a construit – nu este un secret, părintele povestește des treaba asta la cei care vizitează memorialul, s-a construit în urma unei rușini pe care părintele a trăit-o. Era sus la Nicula şi cum era singur cu studiu, părintele s-a ocupat cu studiul toată viaţa şi cum, avea asta, ca și ascultare, ca şi cercetare, la Nicula fost un ghid și povestea oamenilor și despre icoane și despre ce era acolo şi odată a fost vizitat din nişte studenţi maghiari, care umblau prin toată Europa, vizitând locuri de detenţie politică, fie din partea nazistă, fie din partea comunistă. Şi când au ajuns aici la Nicula, nu-mi dau seama exact, nu ştiu, neapărat amănuntul acesta, au ajuns sus la Nicula, cel mai probabil necăutand ceva în tema subiectului cercetării lor, şi au vrut să vadă mănăstirea, icoana vestită și aşa mai departe. Şi părintele le-a povestit şi le zice – “ştiţi că, în Gherla” – Gherla şi a fost un penitenciar recunoscut şi mare, celebru, – “este un loc care v-ar interesa pe voi şi putem merge să-l vedeţi şi vă şi povestesc acolo la faţa locului“. S-a urcat în mașină, a venit şi a parcat aici pe marginea drumului, jos aici, unde se termină gardul nostru, şi zice, printre bălării, printre arbuşti și aşa mai departe, “de treceau de capul nostru, am urcat până sus la cimitir. Şi acolo în cimitir le-am povestit, uitaţi, astea s-au întâmplat, detalii, sub picioarele noastre sunt ascunşi o grămadă de morţi, îngropaţi din câte se ştie timp de 9 ani de zile, din 1955 până în 1964“.

Dar priveliștea era dezolanta, sigur, şi studenţii erau fermecați de discursul părintelui dar, la un moment dat, profesorul care îi însoțea a intervenit şi zice: “foarte frumos, foarte interesant, ce ne povestiți dar cum se face, că nu s-a întâmplat nimic aici, adică aveţi atâta istorie, un loc atât de important pentru subiectul în sine, sunteți o țară care a şi pătimit ca şi noi, de altfel, ca şi Ungaria, care a pătimit mult cu comunismul care a lăsat răni adânci și în ţara voastră, cum se face, că nu s-a construit nimic; că dacă era în Ungaria, s-ar fi făcut foarte probabil un memorial foarte puternic, foarte vizibil şi există un memorial al memoriei rezistenţei anticomunistie în Budapesta“. Avem nişte relaţii cu ei şi părintele îmi povestea că publică undeva la un număr de 500 de volume pe an, aşa putere au pe subiect; bine, vorbim de un alt nivel. Şi la un moement dat părintele a început să se justifice că primăria, că nu ştiu ce, că nu ne aparţine nouă, și “la un moment dat numai m-a trăznit în minte gândul, stai măi, dacă vrei să faci ceva, faci, nu tot te justifici, că găseşti scuze; dacă faci, faci, dacă nu faci, nu faci, şi asta este”. Şi deci asta a fost rușinea pe care părintele a trăit-o, dar o rușine care a rodit și a rodit foarte puternic.

Întrebare: Despre Gherla nu se știe foarte mult, eu cel puțin nu am găsit pe internet așa de multe informații, precum am găsit despre Aiud, Pitești şi chiar îmi spunea la Aiud un calugăr că Gherla a fost un al doilea Pitești şi nu prea se vorbește totuşi. Se știe, mai sunt prin cărți menționate – eu recunosc, nu citesc de mult, cam de un an jumate – doi memorialistica despre temnițele comuniste, şi îmi doresc ca lumea să cunoască cât mai mult.

Domnul Rareș Câmpean:

Da, într-adevăr, Gherla a fost un al doilea Pitești şi față de cei care au suferit în reeducare căci despre reducare e vorba aici, îi mult mai corect ca fenomenul în sine, dacă se poate numi așa – acum sigur, cercetarea istorică, nu contrazice, dar are altă părere, nu neapărat că a fost un experiment, în sensul în care chiar a fost ceva, o chestie programată. Unii cercetători istorici spun că mai degrabă reeducarea în sine a fost o încercare, pur și simplu a securităţii de a sustrage cu orice preț informaţii de la deținuții politici. Gherla e un al doilea Piteşti, deci mai corect față de cei care au suferit în reeducare, ca experimentul, dacă se poate numi aşa, să se numeascacă experimentul Piteşti-Gherla, reeducarea de la Piteşti-Gherla. Paul Goma o şi numeşte aşa, el are şi o carte pe tema asta, se numeşte chiar aşa – “Gherla” în care povesteşte detenţia lui aici, la noi, în penitenciar şi acolo numeşte toată treaba asta reeducarea de la Piteşti-Gherla.

Foarte schematic şi foarte, foarte pe scurt, sigur, reeducarea a fost un lucru de care e greu şi să te atingi, așa cu cuvântul, dar, foarte schematic, reeducarea începe, ca idee, la Târgşor, cu nişte elevi, trecuţi printr-un mic foc, să zic aşa al reeducării. Asta în 1949. Este adusă apoi, la Piteşti, pentru că securitatea s-a gândit, că, dusă la o scară mai puternică, treaba asta ar putea să funcționeze, să se întâmple cu adevărat lucrul ăsta, și cei aduşi să poată fi și folosiți mai departe. Şi au fost aduși la Piteşti în 1949, şi acolo, chiar în noaptea Sfântului Nicolae, în 5 spre 6 decembrie, încep primele bătăi. Sunt trecuţi, aşa, prin moara bătăilor, primii studenţi, primii elevi, care veniseră, cum v-am spus inițial şi de la Târgşor, şi fuseseră și alţii transferați de la Suceava. Şi printre cei transferați era și Eugen Țurcanu, sigur și ceilalţi – foarte multe nume cunoscute, putem da o grămadă: Ștefan Rec, Constantin Juberian, Popa Țan, Alexandru Bogdanovici și sunt mai mulţi. A fost un întreg lot arestat de aici de la Gherla, şi ei ajung la Piteşti, acolo se întâmplă ceea ce e cunoscut – bătăile, teroarea, și lucrul ăsta se întâmplă pentru că securitatea a arestat și a închis la Piteşti studenţii legionarii, cu precădere, să zicem într-un procent covârşitor. Dar ei fiind pe de o parte dârzi pe poziţia lor, pe de altă parte inteligenţi, şi gandindu-se că – e suficient să divulg în declaraţie un nume, nu trebuie să spun că am făcut lucrul ăsta cu X, şi numai să amintesc, așa, aleatoriu un nume, s-au gândit ei că ar putea să fie arestaţi, şi pentru asta nu au declarat foarte multe în anchete, şi securitatea şi-a dat seama pentru că dosarele erau destul de subțiri și s-au folosit de metoda asta. A adunat sub aripa ei oamenii care, să zicem așa, erau coruptibili. Citeam undeva că, însăși Ana Pauker i-ar fi promis lui Eugen Țurcanu, postul de ambasador al Iugoslaviei dacă toată treaba cu reducarea ar fi mers până la capăt. Sigur, că lucrul ăsta e probabil o ipoteză care nu cred că stă în picioare, cine ştie. Adică, privind acum, cum s-au întâmplat lucrurile, au fost executați toţi, deci securitatea s-a spălat pe mâini, nu cred că s-ar fi întâmplat lucrul ăsta. Le-au promis foarte multe şi de ei s-au folosit pentru ca să aibă control asupra celora din penitenciar, prin bătăi, prin bătăi necontenite, prin bătăi pe care nu ni le putem imagina, bătuţi până la inconștiență, treziți cu apă, iară bătuţi și aşa mai departe. Dumitru Bordeianu spunea că bătăile, da, erau dure, dar lucrul care era şi mai dureros cumva, greu de suportat, era faptul că bătăile nu aveau regularitate, teroarea, tortura nu aveau regularitate şi nici perspectiva unei finalităţi.
De exemplu, când ai o suferinţă, şi ştii că o să se termine peste 2 luni sau peste 3 luni, te gândeşti că înduri 3 luni, duc eu cumva, dar de bătăi nu scap, şi cumva mă odihneşte gândul că peste 3 luni o să fie bine. Dacă nu ai lucrul ăsta, e foarte greu de suportat. Şi lucrurile astea se întâmplau la Piteşti, securitatea îşi freacă mâinele de bucurie, că, cresc dosarile foarte mult şi hotărăște să transplanteze toată treaba asta în secret şi în alte locuri din ţara noastră. O parte dintre elevii de la Târgșor îs transferaţi experimental la Canal, i-a adus şi la Aiud, i-a adus şi la Gherla, tot aşa prin oameni care au trecut deja acolo, care au trecut prin etapa reeducat-bătut-torturat la etapa de reeducator şi tartor. La Canal nu a prins foarte bine reeducarea. Părintele Grigorie zice un lucru care stă foarte bine în picioare – copiii nu aveau, să zicem, atâta puterea asupra adulţilor, pe de altă parte cei care erau închişi acolo la Canal, erau deja cu experienţă de carcerală foarte mare, adică fuseseră închişi undeva în ţară, în multe alte locuri, probabil la Aiud, la Gherla, și fuseseră transferaţi pentru muncă, la Canal. Nu a mai avut aceeași putere experimentul acolo. La Aiud, erau închişi, ca şi categorie, legionarii. Aiudul e cunoscut ca un penitenciar al legionarilor. Au fost închişi de fapt încă din timpul lui Antonescu. Acolo s-a şi format așa numitul grup mistic, cu Traian Trifan şi așa mai departe, care a şi zis de fapt din 1941, că “ne detaşăm de orice natură politică şi ne interesează modul în care suferinţa de aici şi închisoarea pot să ne înalţe“. Prin grupul acesta mistic a trecut și cunoscutul Sfântul Închisorilor, Valeriu Gafencu şi ucenicii lui, Jimboiu și ceilalți. La Gherla însă, şi, nefericirea Gherlei – asta face Gherla să fie așa de neagră, ca o paranteză – în ţară, am mulţi prieteni și din Timişoara, din Bucureşti, din Iaşi, aproape peste tot, oraşul Gherla, substantivul propriu gherla, îi asociat cu închisoarea, cu terorile închisorilor, cu negrul închisorilor, şi de asta substantivul propriu, în timp a căpătat conotații de adjectiv: gherlă, adică un loc care îți produce anxietate devine o gherlă pentru mulţi oameni din țară. Foarte interesant cum se dezvoltă limba şi în sensul ăsta. Şi aici, la Gherla, nefericirea face că au fost transferați. Bordeianu povestește – era pregătit spre transferare un lot de 100 de studenţi, la mijlocul lui Aprilie 1951; 100 studenţi transferați de la Piteşti la Gherla; în cei 100 erau ascunşi 24 de reeducatori, printre care Eugen Țurcanu şi ceilalţi pe care îi ştim. De fapt, unul dintre reeducatori, ucenic al lui Țurcanu, rămăsese la Piteşti. Aici, la Gherla, ajunge şi Țurcanu, dar într-adevăr, reeducarea nu o conduce el ci o conduce Alexandru Bogdanovici. De fapt, mai exact, aici apare chiar un fel de conflict între ei doi. Părintele Grigorie, şi de asta spune că reeducarea Piteşti – Gherla e mai corectă, şi un al doilea Piteşti, cum ați spus şi dumneavoastră, tocmai pentru faptul că la Piteşti reeducarea era ca un fel de cal cu obloane, foarte bine dirijat, securitatea era şi în spate, adică era în umbră acolo. Când sunt transferaţi în țară reeducatorii, securitatea nu mai era cu ei, ca să mai ţină hăţurile, să zic, aşa, metaforic. Şi aici, părintele are vorba asta: ajunge suferinţa scop în sine. Bogdanovici şi Turcanu ajung într-un fel de concurenţă, un fel de conflict chiar. Şi deci la mijlocul lui 1951 ajunge reeducarea aici, şi se întâmplă exact aceleaşi bătăi, aceleaşi terori, aceleaşi suferinţe, despre care citim la Piteşti, atât că dezavantajul e, că despre Gherla, cei care au trecut pe aici, au scris mai puţin. Au scris Virgil Maxim, Dumitru Bordeianu – chiar are un capitol în cartea lui. Dar, în general, aici la Gherla se vorbește mai degrabă despre greva frontieriştilor din 1958, despre alte aspecte, mai puţin despre reeducare. Reeducarea e mai degrabă asociată cu Piteştiul. Dar e important de cunoscut că şi aici a ajuns și că au murit oameni în felul ăsta, tratați exact ca la Piteşti. Aici era, la etajul 3 o cameră, camera 99, o cameră cu capacitate foarte mare, complet neluminată şi aia era un fel de camera 4 spital de la Piteşti. Camera 4 spital, omonima ei, camera 99, de la etajul 3 din Gherla.