În scrisorile adresate familiei, Valeriu vorbește de lupta cu păcatul și de seninătatea care încet, încet își face loc în suflet: ,,Mă lupt cu păcatele. Și cu cât mă adâncesc mai mult în mine, cu atât găsesc altele noi. Dar cu ajutorul Domnului le birui. Am căpătat o seninătate sufletească permanentă și mă mulțumesc cu darurile pe care mi le dă Dumnezeu căci sunt neprețuite. Vă mărturisesc iarăși același lucru: trăiesc fericirea, o gust mai ales în lacrimi și durere, acolo o găsesc mai dulce, mai adâncă. Trăiesc cu conștiința omului păcătos. Trăiesc pe Dumnezeu, Izvorul tuturor bucuriilor vieţii. (…) Vă spun drept, sunt fericit, înțeleg şi iert totul, oricine m-ar lovi pe mine personal, îl iert.
Maica Domnului îmi împlineşte rugăciunile. Trăiesc pe revărsarea unor adevărate valuri de dragoste, care îmi copleşesc toată ființa pătrunsă de conştiinţa nimicniciei mele ca om pe pământ. Stau căzut în fața icoanei, în genunchi, implorând milă, ajutor şi dragoste pentru mine şi pentru toți ai mei, părinți, rude, prieteni, binefăcători, vrăjmaşi. (…) Sunt cum mă știți. Tac mâlc şi meditez ore şi zile în şir. Îmi trimit gândurile departe şi când mă trezesc la realitate, zâmbesc. Cânt şi mă rog. Sunt vesel sufleteşte. Viața cotidiană are un aspect uniform. Viața interioară mi-e simplă, vie, plină şi mare, cu doruri şi vise pe care eu le trăiesc și le simt vii în sufletul meu”.
,,În adâncul cel mai tainic al inimii am găsit izvorul nesecat al vieții, dragostea. Mi-am dat seama că am nesocotit acest dar. Am spus atunci: «am greşit!». În pământul păcatelor mele îngropasem tot ce sădise Dumnezeu mai prețios în mine. Pentru nesocotirea iubirii, acest dar sfânt, ma simt răspunzător de toate păcatele semenilor mei, din toate timpurile şi locurile. Dar sunt un om fericit, cel mai fericit om! Simt dragostea lui Dumnezeu la tot pasul, ocrotirea şi grija Lui pentru mine. Vreau să nu mai trăiesc pentru mine, ci să trăiesc pentru iubire, să contribui la fericirea tuturor, cu darul lui Dumnezeu. Prin mântuirea semenilor mei, să-mi mântuiesc propriul suflet. Ah! Cât sunt de fericit! Cum poate trăi omul, această ființă micuță, atâta fericire? ”
Sursa:
Întoarcerea la Hristos –Ioan Ianolide, pagina 226-227, 229, Editura Christiana, București, 2006;
Sfântul Închisorilor – Monahul Moise, pagina 71-73, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2007
Cu greu imi pot gasi cuvinte. Desi simt nevoia sa comentez, nu am ce.
Doar ca tot ce citesc despre Valeriu, Ioan si toti asemenea lui imi aduce aminte de unul din ultimii marturisitori ai temnitelor comuniste care a plecat la Domnul in 28.03.2024…Pr Petru Darascu, un extraordinar si fabulos preot daruit in totalitate lui Dumnezeu si oamenilor. 7 ani de temnita la Aiud si Poarta Alba. Imi povestea cum chinul suferit zi si noapte la canal era ptr el o bucurie caci il apropia si mai mult de “poarta cea dulce” (chiar asa a si marturisit) care il ducea la Hristos.
E coplesitor totul ptr ca citesc din inima si sufletul unor oameni ca mine, DAR care au reusit sa isi puna intreaga existenta in mainile lui Dumnezeu si sa traiasca exact dupa cuvantul Ap Pavel: nu mai traiesc eu, ci Hristos traieste in mine. Ce poate fi mai inaltator ?