Notă de început: Vasile Turtureanu (1922-2011) mărturiseşte drama unui elev arestat cu trei luni înainte de bacalaureat, care îşi va petrece întreaga tinerețe în închisorile antonesciene şi mai apoi cele comuniste. Arestat în 1942 pentru activitatea legionară din Frăţiile de Cruce, execută 22 de ani de închisoare, dintre care cea mai mare parte la Aiud, în izolare. A mai cunoscut şi închisoarea din Târgşor, dar şi coloniile de muncă de la Baia Sprie şi Periprava, fiind eliberat de-abia în 1964, la vârsta de 42 de ani. A trecut la Domnul pe 26 decembrie 2011, zi in care incepand cu anul curent (2025) este cinstit si Sfântul Cuvios Mucenic Gherasim de la Tismana.

În continuare redăm extrasul din cartea Sfântul închisorilor.

La portretul pe care am încercat să-l conturăm trăitorilor de la Aiud, merită adăugată mărturia unuia care la vremea aceea îi privea cu rezervă, dacă nu chiar cu ostilitate. Am spus că, după 1941, printre legionarii încă nu foarte dumiriți asupra unor aspecte duhovniceşti, atitudinea grupului din care făcea parte Valeriu nu se bucura de prea mare credit.

Între cei ce, situându-se pe o poziție de mare fermitate, vedeau în smerenia lor un semn de slăbiciune şi o cădere de la linia de combativitate legionară, se afla şi Vasile Turtureanu. Arestat sub Antonescu pentru activitate în Frățiile de Cruce, îşi va petrece întreaga tinerețe, de la 19 la 42 de ani, în temniţă. Fire intransigentă, mărturisind totdeauna şi indiferent de urmări poziția sa legionară, va străbate lunga sa detenție fără nici un compromis. Deşi la vremea aceea nu era de acord cu cei din grupul bădiei Trifan -,,mi se păreau prea blajini, prea moi” – suferințele prin care îl va trece pronia dumnezeiască îl vor aduce la un duh cu ei, ,,care acum chiar îmi sunt modele”.

Cu toate că numai în parte are legătură cu grupul lui Gafencu, istorisirea foarte pe scurt a peripețiilor lui Turtureanu – greu de cuprins într-o carte, necum în câteva pagini – alături de concluziile la care ajunge, nu se poate să nu stârnească interesul. Cu atât mai mult cu cât, dincolo de sinceritatea şi curajul cu care a purtat crucea crezului său – nici cel mai aprig antilegionar nu le poate nega, dacă e onest – în mărturia aceasta vibrează un autentic duh creştin. Din cele spuse de Turtureanu, condus mai ales de simțire -,,aşa mi-a venit” – decât de rațiune, se adevereşte că înainte de toate, legionarismul a fost o stare de spirit. Cititorului de bună credință nu-i va scăpa îmbinarea fără fisură a crezului legionar cu trăirea duhovnicească la care ajunge până la urmă acest pătimitor. De altfel, lucrul acesta, în timpi diferiți, s-a petrecut cu mulţi alții.

„Nu sunt vrednic să-i mulțumesc lui Dumnezeu că mi-a dat suferința. Pentru mine temniţa a fost cristelnița de aur în care am primit, în bună parte, botezul dragostei de Dumnezeu şi de neam. Acolo, în acele cumplite încercări, L-am cunoscut pe Dumnezeu şi am simțit intervenția Lui. Când nu mai era nici o posibilitate umană de a scăpa, El parcă îmi punea mâna pe cap şi mă muta de aici dincolo. Am această mare bucurie: Dumnezeu mi-a ajutat şi nu am făcut nici un compromis.

Am făcut închisoare cu dragoste. La proces, când mi-au dat sentința de 25 ani, am zâmbit. Sufletul meu a primit cu bucurie această osândă. «Uite banditul – au spus ei – a primit o condamnare aşa mare şi el zâmbeşte!».

Ştiindu-mă nevinovat juridic, am primit chiar şi cele mai mari încercări cu sentimentul că aceasta e voia lui Dumnezeu. N-am fost niciodată disperat. Mă gândeam că sufăr pentru păcatele mele şi ale neamului meu şi că poate Dumnezeu mi-a rânduit temniţa ca o cale de mântuire.

Am fost arestat în urma unei trădări, pentru activitate în Frății. Vreau să subliniez un lucru: niciodată nu am acționat după rațiune, ci am făcut ce am simțit. Ce am făcut, am făcut că aşa mi-a venit. În timp ce Antonescu dădea ani grei de temniță pentru un cântec sau o carte legionară, când toți fugeau sau se ascundeau, eu am luat conducerea Frățiilor din zona Suceava. De ce? Aşa am simțit.

Aşa am înțeles Frăția de Cruce, ca frăţie până la moarte în jurul crucii a tuturor celor ce simt în sufletul lor scânteia iubirii de Dumnezeu şi neam.

Printre lucrurile care m-au făcut să merg pe acest drum al jertfei a fost şi un cuvânt al lui Corneliu Zelea Codreanu: «A înviat Hristos. Aşa va învia şi dreptatea neamului românesc. Dar pentru aceasta se cere ca fiii săi cei mai buni să accepte de bunăvoie cununa de spini, să ia crucea în spate, să urce Golgota în genunchi şi, cu lacrimi în ochi, să se lase răstigniți. Legionari, fiți voi copiii aceştia!». Aceste cuvinte, cu acest final «legionari, fiți voi copiii aceştia!>> – m-au făcut să spun: «Doamne, învredniceşte-mă să fiu şi eu unul din copiii aceştia!».

Şi într-adevăr, Domnul mi-a dat suferința, mi-a dat de toate, mi-a umplut sufletul de bucurie în momentele grele şi mi-l umple şi acum. Am fost într-adevăr unul din copiii care a mărturisit crezul legionar. Totdeauna, în cele mai grele situații, am spus deschis că sunt legionar, oricare ar fi fost urmările. Nici nu mă gândeam la urmări. În închisoare se făcea o triere, cei ce se lepădau de Mişcare erau de-o parte şi cei ce rămâneau pe poziție, de cealaltă. Fără să ezit nici un moment, fără să-mi pese de urmări, am trecut lângă cei ce rămâneau legionari.

În închisoare mi-au mai făcut un proces şi m-au condamnat la 20 de ani pentru activitate legionară în temniță: făceam şedinţe, cântam şi altele. Considerat fanatic, am fost dus la spitalul de nebuni, drogat, pus în lanţuri, izolat – de foame şi de frig nu mai vorbesc – pentru afirmarea directă a legionarismului. Dar n-am făcut nici un compromis.

Nu am nimic de ascuns. Pe aceiași poziție, afirmând deschis că sunt legionar, am rămas şi astăzi. După 1989 au venit să mă cheme la Memorialul durerii. Le-am spus:

– Nu ştiţi că dacă vin, primul lucru pe care îl spun e că sunt legionar? Şi atunci cade totul.

-A, păi nu aşa. Nu aşa, asta nu trebuie spus.

– Atunci nu particip. Eu nu fac din astea, nu umblu cu jumătăți de măsură.

Prin anii ’50, la mina de la Baia Sprie, am avut un accident. S-a surpat tavanul deasupra mea. În cădere, două lespezi mari s-au proptit una în alta şi în spațiul de sub ele mă aflam eu. Aşa am scăpat cu viață. A fost o minune, una din multele minuni pe care le-a făcut Dumnezeu cu mine. Dar pietrele mai mici care au căzut au venit peste mine. Am avut coloana fisurată şi câteva coaste rupte. Şapte luni am stat în ghips. A fost o perioadă grea, cu dureri mari, fără să mă pot mişca. Singur, fără să am cu cine vorbi, doar un deținut de drept comun acru şi posac îmi aducea mâncarea. Mă hrăneam greu. Nu puteam să duc mâinile la gură. Stăteam întins, luam gamela, o ridicam în dreptul gurii şi, de la distanță, turnam ce era în lingură în gură. Şapte luni am stat Numai rugăciunea mi-a fost sprijinul.

Dumnezeu îți dă o suferință ca să te scape de alta. Accidentul de la mină m-a scăpat de reeducarea de la Piteşti. Mă cereau la Piteşti, dar cum eram în ghips nu m-au transferat. Am avut un înger bun care m-a păzit.

În închisoare nu am stat degeaba. Totdeauna am fost atent la mine însumi, la îmbunătățirea mea sufletească. Am căutat să realizez în mine omul nou, care trebuie să fie adevăratul legionar. Acesta nu este altceva decât omul nou în Hristos. Omul nou legionar, aşa cum l-am înțeles eu, se naşte din durere şi renunțări, creşte în strălucire udat de lacrimi de pocăință – spovedania şi Sfânta Împărtăşanie – are dragoste sinceră față de aproapele şi credință nelimitată în biruința şi învierea neamului românesc, în lumina sfintei învățături a blândului Iisus. Legionarul de elită este un erou cu suflet de sfânt. El luptă din credință, jertfeşte din dragoste şi primeşte cu seninătate chinurile morții în nădejdea Învierii.

Toată viața am căutat să fiu cât mai sincer cu mine însumi. Mă rugam: «Doamne, ajută-mă să fac voia Ta, ca să fiu vrednic de dragostea Ta!». Mă rugam mult pentru morți. Mă rugam pentru unul, apoi îmi aminteam de altul, căruia parcă îi auzeam vocea: <roagă-te şi pentru mine!». Mă rugam şi pentru el.

Am fost eliberat după 22 de ani, 2 luni şi 2 săptămâni. Când am ajuns acasă, a fost o tragedie. Mama plângea, mă mângâia, mă săruta şi urla: <<Unde e celălalt? Tu ai venit, dar celălalt unde e…?».

Am mai avut un frate care a murit la Piteşti, în reeducare. Se vorbeşte de un tânăr care în preajma Paştelor a fost răstignit şi martirizat pentru că nu a vrut să se lepede şi să blasfemieze. De la unii am aflat că ar fi fost fratele meu.

Pentru mine Mişcarea Legionară a fost totul. Îmi umplea sufletul pe deplin. Înainte de arestare am hotărât câțiva să facem de gardă la mormântul unui frate de cruce împuşcat pe timpul lui Carol al II-lea. Era vară şi plin de țânțari. Aşa am fost de cuprins de această Mişcare Legionară, încât în cimitirul plin de țântari, cât am stat în poziție de onor, nu am mişcat. Sunt în poziție de gardă la mormântul unui legionar, mă muşcă, nu mă muşcă țânțarii, nu mişc!

Primeam cotizațiile de la ceilalți frați de cruce. Mătuşa mea m-a rugat odată să-i schimb din mărunțișul acela nişte bani. Mi se spusese că sunt banii Legiunii, nu ai mei, şi că nu pot să mă ating de ei. «Mătuşă – i-am spus – nu sunt banii mei. Nu mă ating de ei. Îndoiți, rupți, cum or fi, aşa i-am primit, aşa îi dau mai departe». S-a mirat şi mătuşa de corectitudinea mea fanatică.

La Aiud, în primii ani, i-am cunoscut pe cei din grupul lui Trifan. Atunci mi se părea că felul lor, prea blajini, prea moi, nu este adevărata linie legionară. Aveau uneori o tentă sectară, de izolare. Apoi s-au dezbărat de asta. Dar până să ajungă la un echilibru, au avut şi ei exagerări, nu au avut discernământ de la început. Au trecut şi ei prin diferite frământări şi extreme. Ce arată Ianolide sau Virgil Maxim în cărțile lor sunt nişte concluzii, după cernerea unor lucruri, dar au avut şi ei mult până să se limpezească. Sunt nişte concluzii câştigate cu trudă. Au avut gândul cel bun, au fost sinceri şi Dumnezeu le-a dat har.

Norocul lor, de fapt aşa a lăsat Dumnezeu, că în mişcările lor în închisoare, au fost aproape, au fost cam tot împreună. Aşa s-au putut ajuta. Şi-au împărtăşit durerile şi s-au susținut. Au apărut însă şi tensiuni. Era greu să stai opt inşi într-o celulă pentru două persoane. Se frecau prea mult unul de altul. Nu mai aveau intimitate. Era foarte greu.

Şi între ei erau firi diferite. Cu timpul s-au mai nivelat, au ajuns la o măsură comună. Trifan şi părintele Arsenie erau un fel de lideri. Trifan era cel mai în vârstă, un om matur şi respectat în Aiud. Părintele Arsenie era, aşa cum l-am văzut eu, un macedonean hotărât şi foarte intransigent. Suferința l-a schimbat. Maxim, cerebral şi cu o structură bătăioasă, dar în preajma lor s-a calmat, s-a dat după ceilalți. Mazăre era mai rațional, nu avea înclinarea nativă spre mistică a lui Gafencu. Naidim era cel mai apropiat ca structură de Valeriu. Sfios ca o domnişoară, ascultător, un om pur, de o mare curăţie sufletească. Gafencu ardea de un dor spiritual. Ca mulți basarabeni, avea ceva aparte, apropiat de slavi, cu multă afecțiune şi căldură. Având această componentă slavă a sufletului, poate că pentru el a fost mai uşor, avea ceva care il predispunea către lucrurile acestea mistice. Pentru alții, chiar din grupul lor, a fost mai greu.

Eu nu credeam că Gafencu, aşa cum l-am cunoscut prin ’43, va ajunge la măsura aceasta. Deşi eram de o vârstă, îl priveam ca pe un copil. Consideram că nu este legionarul combativ care să înfrunte orice pentru acest ideal. La început nu era nici el limpezit şi umbla în multe direcții. A câştigat cu trudă harul care apoi s-a revărsat asupra lui. Frământările lui s-au întâlnit cu ale celorlalţi şi trăind împreună, ajutându-se şi conjugându-se, până la urmă s-au cernut lucrurile.

Eu a trebuit să ajung singur la nişte concluzii. Eram aspru față de greşelile altora, cât am fost liber şi în primii ani de închisoare. Suferința a fost cea care m-a făcut să-L simt pe Dumnezeu şi să fiu foarte iertător faţă de oameni. Atunci eram intransigent. Am stat mai mult izolat.

Nu aveam înţelegere faţă de cei din grupul lui Trifan. Până la urmă am ajuns să le dau dreptate. Acum chiar îmi sunt modele. Cea mai mare bucurie am avut-o când, în genunchi, am plâns pentru păcatele mele. Am înțeles că cea mai mare satisfacție pe care poate să o aibă un creştin e atunci când poate să verse o lacrimă. Ei au descoperit această cale cu un ceas mai degrabă decât alții. Atunci era o atitudine ostilă lor, dar apoi mulți au ajuns la gândirea lor.

Ajuns în pragul morții, îi cer lui Dumnezeu în rugăciune: Dă-mi Doamne, lacrima dorului de rai! Lasă-mi Doamne, bucuria lacrimilor vărsate pentru iertarea păcatelor! Păstrează-mi, Doamne, mereu aprinsă candela iubirii şi iertării pentru toți! Amin”.

Sfântul Închisorilor – Monahul Moise, pagina 55-62, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2007