Om cald, suflet sensibil, minte inspirată, caracter frumos şi trup plăpând; un mare poet, care a încrustat în trupul său și a cântat în poezia sa toată pătimirea unei generații; un munte de suferinţă, de demnitate şi de disperare: acesta este Radu Gyr.
    El a cântat, pe toate registrele, toată jalea dar şi marea credință a neamului românesc. Versurile lui s-au transmis din gură în gură la milioane de oameni, ca un îndreptar al vremurilor. Este simbolul românismului de azi. Poezia sa este o frescă vastă a epocii noastre. L-au prigonit din pricina ei, au vrut să-l nimicească, a căzut, dar va via mereu.
    Era urât la chip ca un semit degenerat şi era frumos la suflet ca negrăita armonie a spiritualității româneşti mioritice. Şi-a trăit viața mai mult prin temniţe, când sub burghezi, când sub fascişti, când sub comunişti. A făcut studii strălucite, a fost Profesor universitar. Talentul şi l-a dăruit poeziei, deşi îl atrăgea şi muzica. Gingăşia lui naturală a fost crispată de tragedia vieții sale și a cântat toată gama frământărilor şi chinurilor acestui secol.
    Nu era un mistic, dar credea în Dumnezeu cu toată tăria. Era un naţionalist român, dar nu era şovin, nu a cunoscut ura de rasă şi a iubit oamenii cu putere de sacrificiu.

    Opera lui este vastă. A compus zeci de mii de versuri, fără a le scrie, ci memorându-le, căci în temniţă nu se permitea scrisul şi nici cititul. Poeziile treceau din om în om prin închisori şi de acolo, afară. Toată suflarea românească se regăsea în poezia lui. Ea a constituit factorul ideologic al rezistenței româneşti, a fost în acelaşi timp mesajul nostru, strigătul nostru de disperare şi descrierea crudei realităţi; dar mai presus de toate, a fost forţa credinţei şi afirmării noastre.
Dintre versurile lui, poezia care a circulat cel mai mult, care a însemnat cel mai mult pentru sufletul în restrişte al osândiților a fost Iisus în celulă:

Azi noapte Iisus a intrat în celulă.
O, ce înalt şi ce trist era Christ!
Luna a intrat după El în celulă
Şi-L făcea şi mai înalt, şi mai trist…

    Cu vizita aceasta, pe cât de tainică pe atât de reală, începe poezia. Şi Iisus participă la toată mizeria vieții deținutului, la toate chinurile lui, se face părtaş la toate suferințele lui, în mod firesc, ca un prieten, ca un semen şi totuşi ca un Dumnezeu. Deținutul îl vede, Îl urmăreşte şi se identifică simplu şi natural cu El, căci şi Hristos “parcă purtase lanțuri cândva”. Apoi aţipeşte şi i se pare că a dormit o mie de ani. Trezit, Îl caută cu înfrigurare, însă Domnul nu e nicăieri. Zadarnic este strigătul gemut prin zăbrele, căci Hristos nu mai revine. Dar El a rămas în însăşi ființa deținutului, care mărturiseşte: ”m-am pipăit şi, pe mâinile mele, am găsit urmele cuielor Lui”. Comuniunea cu Dumnezeu în restrişte a fost dintotdeauna actul de tărie al sufletului românesc prigonit, strivit şi răstignit.

    Poezia lui Radu Gyr este profund creştină, naţională şi umană. Deşi nu are numai valoare locală şi temporală şi va putea fi citită oricând, cu acelaşi interes, pe toate meridianele lumii, totuşi nimeni nu o va înțelege ca oamenii care au suferit în acest veac tortura sufletului şi a trupului. Într-o zi această poezie în cătuşe va ieşi la lumină.
    Radu Gyr a făcut puşcărie în vreo patru-cinci etape. Prin anii 1955-1958 a avut o fereastră de libertate. Era perioada în care regimul comunist se afirma puternic şi mai avea un singur salt – colectivizarea ţăranilor – pentru a integra deplin întreaga suflare românească. Însă în preajma colectivizării trebuiau luate măsuri de intimidare şi prevedere, şi Radu Gyr a fost o primă victimă.
    O viață întreagă a suferit pentru opinia lui, pe care şi-a exprimat-o în versuri. Şi de data asta crima lui erau tot versurile. Ele deveniseră o forţă socială, şi asta supăra pe stăpânii absoluți. Astfel că, nici mai mult nici mai puțin, pentru poezia sa Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!, socotită ”manifest legionar anticomunist”, a fost condamnat la moarte. Tot restul de acuzaţii anexate erau invenții.
    Bolnav, cu lanțuri la mâini şi la picioare, poetul a fost ţinut aproape un an de zile la Jilava, în aşteptarea executării pedepsei cu moartea. O aripă întreagă a Jilavei era atunci ocupată de “morți”, cum le plăcea temnicerilor să-i răsfețe., “Hai, morților, a sosit moartea!”, li se striga zi de zi, ceas de ceas.
Nedreptatea şi umilinţa erau strigătoare la cer, căci nici unul dintre condamnați nu era vinovat, nu de moarte, dar nici măcar de temniţă. Ei reprezentau cu adevărat sufletul neamului şi neamul întreg vibra în jurul lor – or, tocmai puterea aceasta de influență națională era vina pe care nu le-o puteau ierta tovarăşii lui Marx.
    În cele din urmă Radu Gyr a fost grațiat, comutându-i-se pedeapsa în muncă silnică pe viață. Au urmat ani de chin, de mizerie, de boală. Oscila între viaţă şi moarte. “De o mie de ori a murit”, cum spunea el, dramatic, într-o poezie a sa *(vezi nota), de zeci de mii de ori şi-a dorit moartea, spunem şi noi despre el – ca şi despre noi – dar moartea nu ne-a vrut pe toți. Printre supraviețuitori a rămas şi poetul.

    Prin 1963-1964 comuniştii erau stăpâni necontestaţi în țară și au decis eliberarea deținuților politici, pentru a face manevră de deschidere occidentală, mai bine zis de infiltrare în Occident.
    Lui Radu Gyr i s-a spus:
    Dacă nu cedaţi, dacă nu vă supuneți, dacă nu capitulați fără condiţii, vă exterminăm pe toți. Ai o mare înrâurire asupra tuturor. Poți să-i salvezi ori poți să-i ucizi. Noi nu ne jucăm cu puterea cum ați făcut voi. Ori, ori. Alege între viaţă şi moarte. Nu acceptăm amânări, acum te decizi. Trebuie să renegi public tot ce ai crezut, tot ce ai scris viața întreagă, ca să moară mitul credinţei voastre. Tu poate eşti gata să mori, dar gândeşte-te la miile de oameni care vor pieri din cauza nebuniei tale. Te asigurăm că ne vom ţine de cuvânt: dacă te lepezi de credinţa ta, vă vom da libertate tuturor deținuților, dar dacă nu vă ies gărgăunii şi nu sunteți în stare să coborâţi şi voi pe pământ şi să vedeți realitatea, atunci vă vom trimite urgent în cer. Nu avem nevoie de bandiți. Nu eşti atât de inconştient încât să bagi în mormânt zeci de mii de oameni. Vă vom oferi locuri în câmpul muncii. O să fiţi şi voi productivi. Bă, lumea este în mâna noastră şi nu o scăpăm. Nu te uita că voi sunteți mai mult morți, căci avem toate mijloacele ştiinţifice să vă punem pe roate. Noi nu te mințim, nici tu să nu ne minți. De altfel, nici nu mai puteți face nimic.     Poporul e gata să vă sfâşie. Nu mai aveți viitor, dar depinde de tine dacă veți mai trăi sau veți fi exterminați.

    Radu Gyr zăcea pe o targă, bolnav, epuizat, distrus, dar sufletul şi mintea îi erau nevătămate.
    I-am privit cu dispreţ şi milă, mi-a mărturisit el mai târziu, dar şi conştient că nu glumeau. Purtam în suflet povara frumuseţilor şi sacrificiilor unei vieți, ale unei generații, ale celor mai buni dintre noi, şi în ultimă instanţă vedeam cauza lumii întregi pusă în cumpănă de aceşti exponenți ai neantului. Viața abia licărea în mine. Ar fi fost o uşurare să mor! Era o dramă dilema în care mă găseam. Ştiam bine ce suflete curate şi sfinte zac între ziduri, pândite de moarte. Nu aveam dreptul să îi las să moară. Dar puteam să ucid sufletul acestor oameni şi al lumii întregi? Simţeam că se revoltă toate elanurile sfinte pe care le-am trăit şi le-am cântat. Am greşit uneori, dar întotdeauna am năzuit spre ideal și nu ne-am prețuit nici familiile, nici sănătatea, nici viața. Dar vremurile ne-au fost potrivnice! Visul nostru este mai sus, dar mai departe. Acum, aici, ei sunt stăpâni. Am văzut atunci alte hecatombe de morți, iar pe ei râzând în hohote. Ce să fac? Ce să aleg? Torturat sufleteşte, am acceptat să dau o declaraţie publică, prin care să-mi reneg trecutul şi opera. A trebuit să scriu în termenii dictați de securişti. Îmi rupeam din suflet. Şi am simțit că totuşi sunt slab, că am atins limitele rezistenţei, că sunt umilit şi batjocorit, dar că nu puteam face altfel. Cred că am contribuit la salvarea multor vieți… viață fără pată?!… Sufletul a fost totuşi salvat. Te privesc şi văd sufletul imaculat al idealurilor noastre. În prăpădul colectiv ce a urmat le-a scăpat totuşi ceva, puțin, după părerea lor, esențialul, după părerea noastră. Voi trăi cu regretul compromisului făcut, dar cu convingerea că am învins. Am fost puşi în libertate. Câțiva nu am fost îngenuncheați. Deşi torturați, noi credem mai mult! E nevoie de lacrimi de pocăință. Am învăţat pe viu ce înseamnă să fii cu adevărat creştin. Chinul meu nu a încetat. Îmi iubesc opera aşa cum am trăit-o şi am scris-o. Compromisul nu a alungat dragostea de curăţie şi de adevăr. Am fost urâţi şi prigoniți cu o ură străină neamului românesc. Lumea întreagă decade, dar în lumea întreagă se simte un vânt nou de înviere. Cred mai puternic ca oricând. Am ținut să îți mărturisesc aceste lucruri, poate că se ascunde o taină în întâlnirea noastră atât de neaşteptată!

    Eram atunci amândoi la băile Călimăneşti. Ulterior ne-am mai întâlnit. Continua să scrie poezie de substanță şi de frumuseţe, dar scria şi la o gazetă a partidului pentru românii din străinătate. Muncea mult. Era foarte sensibilizat, foarte singur şi sub endemica lui veselie ascundea o dramă cumplită. El mi-a spus că pe Nicolae Petraşcu l-au ucis la Sibiu, iar pe Radu Mironovici îl ştia sechestrat într-o comună.

    Tragedia poetului nu se sfârşise. El continua să fie calul de bătaie al tuturor oportuniştilor. Lovit de zeci de ani din toate părţile, acum îl loveau frații de condei, în țară şi peste hotare. D. Micu şi alţii l-au atacat crud şi nedrept în gazetele literare. Tot Radu Gyr era “huliganul”, “banditul”, “decadentul”, “obscurul”, “misticul”, “fascistul”, “criminalul”.
    În ultimele zile tocmai citise nişte critici mârşave venite de la oameni din breasla scriitoricească. A făcut o congestie cerebrală peste noapte şi în zori era neînsufleţit.
Cine l-a ucis? Nu îl poate ucide nimeni, câtă vreme vor mai fi oameni.

*Nota: În poezia Basm: “Fetița a rămas departe-n poveşti, / cu mâini de icoană curată,/ iar tatăl ei a murit de atunci nu o dată, / ci de o sută, de o mie de ori…/ Deo mie de ori tras pe roată, / spânzurat de o mie de sfori, / de o mie de ori pus pe cruce/ de o mie de ori perpelit în dogori,/ de o mie de ori, de o mie de oril…” (N. ed.)

Poezia Iisus în celulă:

Azi noapte Iisus mi-a intrat în celulă.
O, ce trist şi ce-nalt părea Crist !
Luna venea după El, în celulă
Şi-L făcea mai înalt şi mai trist.

Mîinile Lui păreau crini pe morminte,
Ochii adînci ca nişte păduri.
Luna-L bătea cu argint pe veştminte
Argintîndu-I pe mîini vechi spărturi.

Uimit am sărit de sub pătura sură:
– De unde vii, Doamne, din ce veac ?
Iisus a dus lin un deget la gură
Şi mi-a făcut semn ca să tac.

S-a aşezat lîngă mine pe rogojină:
– Pune-mi pe răni mîna ta!
Pe glezne-avea urme de cuie şi rugină
Parcă purtase lanţuri cîndva.

Oftînd şi-a întins truditele oase
Pe rogojina mea cu libărci.
Luna lumina, dar zăbrelele groase
Lungeau pe zăpada Lui, vărgi.

Părea celula munte, părea Căpăţînă
Şi mişunau păduchi şi guzgani.
Am simţit cum îmi cade capul pe mînă
Şi-am adormit o mie de ani…

Cînd m-am deşteptat din afunda genună,
Miroseau paiele a trandafiri.
Eram în celulă şi era lună,
Numai Iisus nu era nicăiri…

Am întins braţele, nimeni, tăcere.
Am întrebat zidul: nici un răspuns!
Doar razele reci, ascuţite-n unghere,
Cu suliţa lor m-au străpuns…

– Unde eşti, Doamne ? Am urlat la zăbrele.
Din lună venea fum de căţui…
M-am pipăit… şi pe mîinile mele,
Am găsit urmele cuielor Lui.

Sursa:

Întoarcerea la Hristos – Ioan Ianolide, paginile 300-305, Editura Christiana, București, 2006