Tensiunea nervoasă creştea în cameră, ca în toată închisoarea. Zilnic, în special noaptea, percheziții inopinate, bătăi cu pumnii sub fălci, schingiuiri sau călcări în picioare, pentru o talpă de bocanc scrisă sau că nu ai stat drepţi în fața miliţianului. Programul de timorare era bine gândit pentru prăbuşirea morală şi lichidarea fizică a cât mai mulți dintre noi. Prin morse aflasem că şi cei duşi la tribunale pentru a fi judecaţi, pentru recursuri, cercetări, anchete, erau maltrataţi şi chiar că unii deţinuţi au murit sub lovituri. Iar Maromet şi Ivănică, în bătaie de joc, ziceau: „Dă-l la scăzământ!”.

    Aflasem că la camera zero se afla un grup de condamnaţi la moarte; data executării sentinţei nefiind fixată, erau ţinuţi în condiții jalnice, cu intenţia de a-i lăsa să moară. Apoi, că în secția femeilor o tânără scoasă la anchetă fusese violată de ofițerul anchetator, care o ameninţase că o va ucide dacă-l va divulga.

    În cameră, din când în când, venea câte un deținut sau mai pleca câte unul. Cei ce veneau aduceau veşti despre Canal, despre teroarea de acolo şi numărul mare de morți, despre începutul colectivizării forţate sau despre situații din alte închisori sau lagăre de muncă forţată din ţară. Orizontul țării se înnegrea sub norii grei ai concepției de fericire universală.

    Încercam în atmosfera de teroare să aducem o rază de lumină spirituală, ajutând pe fiecare cu vorba sau cu fapta şi cu puterea rugăciunii, atât cât era posibil, dând exemplu de linişte şi încredere. Primeam cu resemnare creştină greutățile și mizeriile impuse de vrăjmaşii văzuţi şi nevăzuţi. În Săptămâna Mare ne-am impus un program de tăcere, meditaţie şi rugăciune, după ce în Duminica Floriilor am încercat să prezentăm pe înțelesul tuturor semnificația Intrării Domnului Iisus în Ierusalim şi datoria fiecăruia de a se pregăti pentru a-L primi în Ierusalimul sufletului său. Noaptea şi ziua ştafeta rugăciunii continua fără întrerupere, candela vie ardea permanent. Tăcerea, însoțită de rugăciunea permanentă care nu mai era un secret pentru ceilalți, a creat pentru cei din cameră o stare de adevărată liniște, până și țiganul se liniştise. Bourceanu înviase sufleteşte.

    În Vinerea Mare am cântat versetele pe care ni le-am amintit din fiecare stare a Prohodului şi imnurile Sfinte Dumnezeule şi Mergi la cer. Apoi liniştea s-a aşternut până în noaptea Învierii.

    La miezul nopţii ne-am sculat. Eram pregătiți să primim în sufletele noastre pe Mântuitorul Iisus Hristos, Înviat. Cel ce prin Întrupare devenise om, iar prin Înviere îndumnezeise pe om. O parte din copii, cărora le destăinuisem că am Sfânta Împăr- tăşanie, au primit câte o firmitură, cuminecându-se. Cei mai mulți nu s-au socotit vrednici de primirea ei. O, dacă am fi totdeauna aşa de riguroși cu noi înșine!

    În linişte ne pregăteam ţinuta pentru a începe, cu evlavie şi teamă, dar şi cu îndrăzneală, cântarea imnului Hristos a înviat. De pe coridor, dinspre intrare, se auzeau zgomote înfundate, lovituri, icneli şi vaiete, care creşteau în intensitate, apropiindu-se însoțite de zăngănitul zăvoarelor. Era obiceiul în acei ani ca marile sărbători creştineşti sau comuniste să fie marcate cu evenimente deosebite, care să rămână în conştiinţa celor întemnițați. Bătăile, schingiurile, lanțurile, neagra şi chiar uciderile, erau gândite astfel ca să dea strălucire diavolească acestor momente omagiale.

    Am început să cântăm Hristos a Înviat din ce în ce mai tare, simțind nevoia să apărăm viețile noastre cu strigătul Învierii. Câtva timp am crezut că mi s-a părut că am auzit bătăi şi strigăte de durere. Apoi m-am convins că pe măsură ce noi cântam ele scădeau în intensitate şi se depărtau ca şi cum un vânt potrivnic făcea ca flăcările mistuitoare ale unui incendiu să se abată de la un obiectiv periclitat. Mai târziu am înţeles că Dumnezeu, printr-o hotărâre trimisă de sus, oprise martiriul care trebuia să aibă loc în noaptea Învierii Lui. Am rămas liniştiţi la locurile noastre până dimineaţa. Toţi ceilalți din cameră se uitau la noi cu ochi întrebători.

    Sfântul Apostol Pavel şi Sila cântau psalmi şi se rugau în închisoare, iar toți cei închişi îi ascultau. Dumnezeu actualizează minunile Lui, pentru fiecare generație de credincioşi care suferă pentru Adevăr.

    Dimineaţa am făcut cu toții rugăciunea de mulțumire lui Dumnezeu, pentru că ne-a scăpat de furia vrăjmaşilor văzuţi şi nevăzuţi şi am cântat Hristos a inviat. Prin geamul ferestrei cu văruiala decojită într-un colț se vedeau peste oblon, pe malul şanţului de apărare, câțiva corcoduşi, măceşi şi porumbari, care înmuguriseră şi înfloriseră mai devreme. Câteva floricele ca nişte scântei de lumină râdeau în soare. Adăpostul şi căldura din şanţ le favorizaseră intrarea în vegetaţie. Sufletul meu, văzând în aceasta mâna lui Dumnezeu, Care pe toate le învie din moarte o dată cu Sine, s-a umplut de lumină şi mi-am citit într-insul acest poem. L-am socotit dăruit de Duhul Proniei Cereşti pentru cinstirea Învierii şi l-am şi recitat cu emoție.

Închisoarea Jilava – 1950; – Fraţilor mei care au murit, dar sunt vii

Duh drept,
    Duh sfânt,
        Atotstăpânitor
domneşte peste mine
întru aceste Înalte şi Sfinte şi Tăcute zile,
în care
    corcoduşii,
        măceşii,
        porumbarii

şi-au pus pe frunte
    albul,
        parfumul
            şi dulceața
împodobind mormântul comun
        în care viața
    s-a îngropat de vie
        ca Viața lui Iisus.

Străjerii, făcând pază
        în Noaptea minunată,
        au aşteptat
    ca ucenicii, furându-L,
        să mintă
    c-a înviat Iisus…
Şi neştiind că moartea
        nu biruie Viața,
s-au prăbuşit cu-armura romană
        la pământ,
    când Învierea-Vieţii
    dăduse Moartea morții!…

Mărire lui Iisus şi Învierii Lui!
In Dimineața-Înaltă şi Caldă
        a Primăverii
nici piatra,
        nici pecetea,
            nici paznicii,
                nici Moartea
        n-au biruit Viața!…

Mărturiseau tăcute Miresmele Luminii,
împodobind mormântul…
        şi Îngerul de pază!…

De-aceea,
        corcoduşii,
            măceşii,
                porumbarii
şi-au pus pe frunte
        albul,
            parfumul
                şi dulceața…
Vestind că-n moartea noastră
        este ascunsă Viața!

Şi florile… nu mint!

Sursa: Imn pentru crucea purtată – Virgil Maxim, paginile 227-230, Editura Babel – ediția a 3-a, Bacău, 2012