„Am ajuns la Târgu-Ocna în primăvara anului 1950, printr-o minune a Maicii Domnului. În 1947, când am fost arestat, eram student în anul V la Facultatea de Medicină din Iaşi. Am fost arestat pentru legătura cu grupul de studenți legionari de la Medicină. In toamna lui ’49 am ajuns la Piteşti, unde am intrat în focurile reeducării. În prima zi bătaia a durat de la șapte și jumătate dimineaţa până la amiază. Au urmat apoi altele. Mă rugam permanent lui Dumnezeu. O singură noapte nu m-am rugat şi îmi reproşez asta toată viața; dacă nu mă rugam mai mult mă prăbuşeam total. Şi în bătăi, tot timpul mă rugam «Doamne, scoate-mă de aici şi toată viața o pun la picioarele Tale!». Și m-a scapat.
După o săptămână-două, eu și alții am fost duşi la Văcărești. Încă de la lași eram bolnav de rinichi. Cum urinam cu sânge, au crezut că am TBC renal, dar era altceva. Sanitarul de la Piteşti ştia că sunt bolnav şi m-a trimis şi pe mine la Văcăreşti.
Cât am stat la Văcăreşti au venit vreo trei serii de la Pitești și, după controlul pulmonar, îi trimitea pe cei bolnavi la Târgu-Ocna iar pe ceilalți înapoi la Piteşti. Pe mine, care nu aveam TBC, nu ştiu de ce, m-au tinut pe loc. Mă rugam «Doamne, nu mă trimite inapoi!». M-am rugat mult la Maica Domnului şi m-a ajutat.
După ce am stat o vreme la Văcăreşti şi nu m-au trimis nici colo, nici colo, într-o noapte am avut un vis. Am visat-o pe Maica Domnului care mi-a spus ceva, nu mai țin minte ce, şi mă simţeam foarte vinovat. În continuarea visului, mă aflam în curtea de plimbare de la Văcărești, scos cu alţi colegi. In curticica aceea era şi un cireş înflorit, pe care erau puse nişte haine la uscat. Curticica avea formă de triunghi, la vârf era prepeleacul cu santinela care ne păzea, iar pe partea cealaltă, la baza triunghiului, era uşa pe care intram noi. Se deschide uşa şi intră un gardian:
-Care ești Lungeanu?
– Eu.
-Fa-ti bagajele și pleci! M-am trezit. Mãi, mă tot întrebam, oare ce o fi cu visul acesta? Dimineața am fost scoşi la plimbare. În curte, ca în vis, santinela din prepeleac și cireșul cu hainele agăţate de el. Se deschide uşa şi intră gardianul:
-Care eşti Lungeanu?
– Eu.
– Fă-ți bagajele şi pleci! Exact ca în vis. În ziua aceea m-au pus pe cursă şi am ajuns la Târgu-Ocna, unde am stat trei ani şi jumătate. Printr-o minune m-a scos Maica Domnului şi în loc să mă trimită la Piteşti, m-a adus la Targu-Ocna.
La Târgu-Ocna, dincolo de regimul de viaţă care nu se compara cu cel din alte închisori, ceea ce era deosebit era atmosfera duhovnicească. Era atmosferă de rugăciune.
Aici l-am cunoscut pe Valeriu Gafencu. El stătea la camera 4, la muribunzi. Eu, care eram student medicinist, stăteam la camera 5, aflată în legatură cu camera, şi le dădem ajutor celor grav bolnavi: făceam injecții, curățam rănile, schimbam pansamentele şi altele. Fiind zi de zi in preajma lui, am discutat mult cu Valeriu şi am invățat foarte multe de la el. Mi-am perfecționat „tehnica”, să-i spun aşa, rugăciunii inimii.
Valeriu stătea de vorbă cu toți despre credință. Era acolo, in camera muribunzilor, un student la Medicină, Traian Mania. Avea paraplegie, adică de la jumatate era paralizat, cu escare pe tot corpul – la spate i se vedea osul sacru – şi mirosea de la escare un miros putrit ca la canal. În fiecare zi îi făceam pansament şi îi scoteam puroi cu sonda. Discutam cu el. Nu era credincios. Valeriu, care era cu patul alături, vorbea mult cu el. A hotărât să ne rugăm o săptămână pentru Traian şi să spunem fiecare, de mai multe ori pe zi psalmul 50, Miluieşte-mă Dumnezeule…
După asta, Traian s-a întors la credinţă, s-a spovedit şi s-a împărtăşit. Îmi spunea:
– Măi Mihai, am o stare de euforie, ce nu pot să-ți spun. Simt o bucurie deosebită.
Mi-am adus aminte de ce se spune în acatistul Mântuitorului: «lisuse, bucuria inimii mele». A murit liniştit.
0 Comments